Şi nu poţi şti ce te pîndeşte de după mîine, dar ...orice n-ar fi, niciodată n-o să poţi uita ochii care te urmăresc din spatele lui ieri.În viaţă, (ca şi-n război), ai trei opţiuni: să fii bun, să devii bun sau să renunţi (să invingi, să usuci aerul doar pentru a învinge sau să te dai bătut). Acum, singura putere de care mai dispun este să mă înfurii pe mine. Şi mă descurc, chiar îmi merge. E nevoie să schimb ceva, îmi zici, da ? Dar au mai rămas atît de puţini oameni care ar vrea să mă schimbe, încît mă întreb dacă n-oi fi eu unicul, că parcă totuşi aş avea nevoie de-o revoluţie. Dya-mi tot zice :"eşti un om bun" !Nu ştiu micuţo, chiar nu ştiu. Dar e cert că vedem altfel. Sau, poate, am încetat eu a vedea !!! Poate ca ochii mei au nevoie să fie spalaţi de lacrimi din cînd în cînd, ca să pot şi eu vedea viaţa mai clar(ă) după. Să nu o iei drept contrazicere, că nu e una. Mai mult: promit ca, atunci cînd nefericit voi fi, să încerc a nu compromite bunătatea cu care mă investeşti.
Dar toate se întîmplă, se petrec...viaţa singură se petrece, iar asta mă surprinde, mă sperie. De asta, cred, aş avea nevoie de un masaj profund, clădit pe trăiri. Iar dacă ar mai fi posibil să fiu oropsit cu un televizor în frunte la care să pot privi mereu calea dreaptă şi aş respira cu ajutorul urechilor, folosind plămînii ca drept o a doua inimă, poate aş iubi mai mult şi mai corect aş fi, poate aş fi bun.
A mai rămas relativ puţin, deşi am impresia că mă mai aşteaptă o veşnicie obligată să-mi ţină coatele pe băncile liceului. Uneori, sensibilizat de rutină, mă apuc de visat la studenţie. Sunt vise concrete care mă afectează direct. Şi atunci, mai spre finalul colajului vieţii fantastice pitulite-n dosul frunţii mele, mă loveşte realitatea:
E multă iarba cosită de cînd nu m-au mai mîngîiat.
Au fugit mulţi nouri pe cerul existenţei noastre, mamă, de cînd nu mi-ai mai pălmuit obrazul. Şi ce dor îmi e de casa unde, pe vremuri, tata mă mîngîia pîna mă prăpădeam de caldura şi adormeam pe braţele lui, dor de momentele cînd imi pălmuiai, pe rînd, obrajii cu sfaturi rupte din sufletul tău mare. Azi mamă am atîţia obraji cîte griji ai avut tu pentru noi, şi toţi se îmbujorează la gîndul că mîngîiaţi vor fi de inima voastră, a amîndurora, inimă din care ne-aţi plămădit !
Dar timpul nu crează lipse, el doar le conturează iar odată cu multe alte contururi, în inimă se pictează deja dorul de cuib...
(P.S Moartea e o teorie. Tot ce o tradează sunt propriile mîini murdare de ani, propriu-i tacîm cu ramaşiţe de luni, paharul încă mirositor de bautura orelor, propria-i gură murdară de timp...)
