marți, 6 mai 2014

Nu mă iubi, iubito.

            Îmi amintesc de starea aceea de feminitate profundă, de căldură și leșin emoțional, când mi-ai luat ușor ghemul de suflet de urechi și l-ai trimis să-și facă tema. Starea de după care a urmat, și continuă să persiste nelumina, necuvintele, nemișcările, neviața.
           
Liniștile, ca și diminețile de vară năzbâtioasă, nu sunt decât scuturi pentru cutremure. Din liniști am cules mereu cele mai sincere cataclisme, așa cum diminețile de vară mi-au biciuit întodeauna trupul, invocând atingerile cerurilor plângăcioase. Miile de atingeri născute instant de ceruri, separate ferm de la plecările noastre, veșnic neobosite, veșnic umblătoare, în continuă  pătrundere din suflet spre carne.  Cobor ușor în somn, pentru a mă convinge că nu am nicio scăpare- ești oriunde, fiind acolo, nu cu mine.           
            N-am deschis încă ochii dar sentimental de rece mă bântuie deja. Îmi dau seama repede că nu dorm. Încă un rece. Vreau să văd cerul. Trebuie să-l văd. Imediat sesisez lipsa pernei. O lipsă ce-a început acum nu mai știu câte vieți. Nici azi n-am înțeles cum mi-ai luat perna, cum m-ai îmblânzit. Zâmbesc. Buzele se înghesuie în colțul stâng. Acolo mă sărutai tu atunci când mă prindeai furându-ți privirea. Și cum o pândeam. Și cum le sărutai. Insist în căutarea cerului. Trebuie să văd culoarea care-mi va murdări existența următoarele decenii. Refuz categoric să ridic capul. Îl întorc ușor. Draperii. Ochii, draperiile și abia apoi cerul. Dezbrac geamul. Iar zâmbesc. Trimit buzele în celălalt colț. În timp ce dau jos din priviri draperiile îmi amintesc gustul primei atingeri…
Mă opresc brusc din căutări. Renunț. Îmi dau seama că un al doilea cer nu mai există- unicul cer e întemnițat în profunzimea albastrului ochilor tăi. Mari și plini de cer! Îi închid pe-ai mei și întrevăd o șuviță rușinoasă de lumină. E…
            …lumânarea, la lumina căreia ne-am hrănit ultima oară corpurile, s-a stins ieri. Am aprins-o dimineață, iar când ți-am lăsat ultimul sărut pe frunte, mirosul ei a ucis cerul din ochii tăi. Nu mă mai ceri și nici cauți, doar mă urmărești și te gândești, lenoasă, cum ar fi fost dacă ai fi reușit să faci transplant de suflete- mie să mi-l donezi pe-al tău; pe-al meu să-l conectezi ție. Aș fi fost ca și cum aș fi purtat o haină exagerat de mare. Prefer să păstrez goliciunea, mi-e frică ca mișcările care ar urma să nu corupă centimetru de miros pe are am reușit să-l păstrez din imensitatea pe care, cândva, am străbătut-o…
            Îmi dau seama astăzi că nu există fericire de care să-mi amintesc fără tristețe. Te-am depozitat în amintiri, ordonând cu grijă mătasea tristeții care-ți va prăfui nemiloasă trupul. E nedrept că ai ales să mă înlocuiești cu uitarea, că ai ales - în schimbul atingerilor mele, atingerile tristeții. Dar e și drept. E și cinstit în același timp. Timpul care mi te-a răpit, cândva, mi te va dărui din nou. Și-am să te strâng la piept, strivindu-ți corpul cu al meu trup; și-am să-ți revășesc buzele cu buzele mele, cu sete deznădăjduită ( adunată într-un pustiu de neîmpliniri pe care-l colindăm ambii, dar neîmpreunați!), peste care vom revărsa atunci un șuvoi de nestăpâniri, aducând cu ele toate dorințele noastre, de data aceasta mai ales cele netrupești, de data aceasta întreg noianul de lucruri oprite la poartă: romantism, păcat, aventură, nebunie, animalitate, nestăpânire, uitare de sine - pe toate le vom simți atunci din nou, străbătând corpul în care împreunați vom fi, dezlănțuindu-l! Dar, până atunci, urmează alte mii de ani de rătăcire. Nu mă iubi, iubito și, mai ales, să nu iubește amintirile. Eliberează acel timp, construiește-ți alt spațiu- oferă-ne șansa, pentru atunci, la o nouă explozie…