Miros de suflet

Aroma florii aceste – miere
                                 pentru doar o albină,
Cu roua odată pleacă, pe unde-a venit:
Tot mai departe, tot mai senină,
Tot mai aprape de asfințit.
               *****
Ascunsă ochilor, mâinilor negăsită
Drăgostos mângâiată
                                de-mbrățișate tulpini,
Pulberia florii ascultă smerită
Soarele roș, coborând în ciorchini.
                 *****
Aroma florii, iubita mea adormindă,
Aducătoare de rod și de calde ninsori ...
Prin suflete-albastre iarăși colindă
O noapte de lacrimi, o noapte de sori.

Opinie

Îmi cert rațiunea,
Din mine o alung,
Aș vrea să ajung
la capătul lucrurilor
care nu știu să mintă,
care nu mint.
Aș vrea
să spintec fiece cuvânt,
să-l privesc pe dinăuntru,
aș vrea să strivesc
sensurile
și să le gust sângele
ca pe o băutură
răcoritoare.

Rațiunea nicând nu doare.
Rațiunea e o poruncă.

Sunt punctul vulnerabil
al sufletului meu.

Memorie

Mi-i dor de o pădure – neânverzite creste
Pe mohorâte ramuri întruna frământând,
Când nu e primăvară, nici iarnă nu mai este,
Când se prefac în lut zăpezile, plângând.
                       *****
Atunci o resemnare aproape neștiută
Ridică falnic sceptrul prezentului trecut
Și lacom îl împlântă în orișice minută,
De care eu tăișul vieții îl ascut.
                        *****
Mi-i dor de o pădure, s-aud cum vântul urlă,
Cum singuratici lupii cu colții înspumați
Își aflu partea lor de dragoste și ură
Între iubiri văjmașe și dușmănii de frați,
                         *****
     Cum, cimitir de frunze, pământul, ah,
                                                                 pământul
     Își dezvelește morții cinstitelor lumini,
     Ca niciodată darnic le dăruie cuvântul,
     Iar ei rămân cu ochii privind ca la străini,
                          *****
Iar ei rămân ai noștri iubiți din nelumină,
În rădăcini hrăniți cu-al sevelor tumult...
Pe nici o cale astăzi nu-i mai aștept să vină,
Întodeauna, însă, îi chem și îi acult.

Această clipă

De câte ori murim, fără măcar a ști,
C-așa se cheamă moartea ce ni-i dată ...
De peste noapte noaptea s-a prefăcut în zi
Și toate în jur curg la fel ca altădată.
                    *****
Au înflorit în zori ferestrele a iarnă,
A primăvară roua din vechi priviri a nins,
O frunză a pornit sub ram să se aștearnă,
Ca lacrima o stea din ceruri s-a aprins.
                     *****
De înălțime șoimul și-a sprijinit aripa,
Să vadă firul ierbii răzbind țărâna grea,
Iar eu închid pleoapa și văc cum trece clipa
Prin pașnice văzduhuri, luându-ne cu ea.
                     *****
Și-atunci, abia atuncea pornesc a înțelege,
De toate amintindu-mi, câte au fost...sau nu,
Că dânsa e puterea chemată să ne lege
Pe noi cu ale lumii frumoase voci. Iar tu,
                      *****
De-atâtea ori tu, noapte, în zi mereu schimbată,
Tu, frunză, amintirii făcută așternut,
Tu, șoim, și fir de iarbă, și stea înlăcrimată,
Cu ale voastre treceri și noi ne-am fost treacut.
                      *****
Am fost sfârșit cu voi, am înviiat odată,
Dar n-am știut nicicând că-ncepem, ori sfârșim.
Curg toate-n jur la fel, la fel ca altădată.
Din clipă-n clipă noi ne naștem și murim.