Visul verii este iarna sa intilneasca ( Allan catre Madelain...)!

   Iar cind ajungi sa cersesti mila de la teava de pistol, cand crezi ca nu a mai ramas nici macar o singura speranta sa stii ca, una mica, totusi mai este: sa nu crezi!

   Si daca nu-ti voi mai vedea niciodata chipul si doar amintirea imi va raspunde cu ochii ei, dintr-un dor al meu, daca doar visul imi va mai fi aproape atunci cind iarna va poposi si aici, nu va fi om mai fericit in durere, in lumina asta, voi ramine sa te scriu in inima pentru o eternitate, desi… prea scurte ne sunt zilele.Chiar daca suna a incercare de indreptatire, chiar de seamana a raspuns la: "de ce nu am mai scris pina azi?", inceputul ravasului, la fel ca si intreg continutul ce va veni, va cauta sa-ti descrie culorile fluturelui ce s-a nascut in inima.Cum spuneam, mi-a mai ramas o singura si mica speranta, sa nu cred.Nu cred ca timpul va reusi sa ne aiba detinuti in penitenciare straine o vesnicie, nu cred ca spatiul ne-ar putea amagi simtul..mereu as putea sa aflu unde te afli...ar fi dupa mirosul parfumului (stiu ca-l folosesti pe acelasi...doar iti spuse-i cat imi place), nu cred ca nu ne vom revedea curind si nu-l mai cred pe mos Adelaid cind imi tot zice ca de maine ploua, e mult decind asta repeta si e prea sincer cerul ca sa se incrunte.Aici se schimba intr-un mod lenos vremea.Si ca spuneam ca nu cred ca nu ne vom revedea curind ...sa nu ma intrebi unde ne vom intilni, te gasesti in fiecare mirare si lacrima inauntrul meu, cea spre care plec cu bratele intinse - zbor, plutire, vis real si dor… atata iubire si tacere duc in mine si totul nu este altceva decit strigatul tau , despre tine...!Curg florile de pe salcami aici. E ninsoare de miresme.Ar fi parca fulgii tai, doar ca ai mei se supun mai in sila fortei gravitationale. Ce fac acum, in acest moment ?!Stau pe prispa, privesc cum cerul ma pindeste printre ramuri, amuzindu-se, crezind ca nu-l observ. Stau si gindesc. La ce gindesc!? La nimic. Da, e posibil! Numar florile care cad. Privesc spre gradina...si acolo aerul suna a caderi. Apoi numar iar flori scuturate de adieri. Imi devorez, incet, visul... servind pe indelete si din dor. E un vis cu plete albe si crete, de parca-s buchete de crini albi ( stiu cum va iubiti..tu si crinii); spincenele, mustatile, barba visului...peste toate au nins cu ore grele si multe. Numai ochii dorului au mai ramas aceeasi- vesnici aprinsi!
   Azi e foarte cald, soarele alunga lumina cu intelepciune, s-a saturat sa se tot friga si e de parca ar cauta sa se stinga in mare. Asa e soarele aici.Isi lasa fortele in grane, si in vin, si in oameni. Acum se mai misca inca voinici si frumos , pe o eliptica mindra. Insa timpul fuge. Mereu-mereu asa face. Atunci o sa fie galben si ostenit pe cerul toamnei.
    Un mare haos nu poate fi supus mutatiei decit in oglinda caci intotdeauna vor fi unii care privesc lucrurile numai din afara, si altii care incearca sa le vada dinauntrul lor, e ceva atat de binecunoscut, dar totusi o repet. Absenta ta e-o prezenta negativa azi, e-un gol, o asteptare, o latenta. Mai ramine cu mine dorul altor vremi, un dor care loveste si apoi tace. Mai stii cind iti ziceam sa-ti iei intr-un final in primire cerul, sa-l deratizezi, sa-l zugravesti in albastru!?Aceea era noua libertate! Azi insa, nu mai e asa de albastru. E fiindca am uitat eu unde-s culorile, iar tu esti departe pentru a-mi mai aminti dar tocmai posibilitatea de a transfigura un vis in realitate face viata mai frumoasa.
   Imaginea de aici a ramas aceeasi...in culorii cenusii. Caci aceeasi au ramas si salcamii, cu bogate coroane, aliniati de ambele parti ale drumului; acelasi este griul des cu spicul auriu si plin, prin care o mana nevazuta si un capriciu de bun gust al naturii presarase aceleasi albastrele, mac rosu si a rindunicii rochita ; aceleasi au ramas si azi casele izolate si satele presarate la picioarele muntilor; aceeasi vapaie a soarelui de vara si aceiasi stalpi de telegraf, pe care stau spinzurate aceleasi fire de favorizare a convorbirilor la mari distante. Doar ca azi...azi se desfata sufletele altor tineri, alte suflete simt acea usurare inaripata, ca dupa spovedanie (de mult nu am mai fost la biserica). Si totusi, gardurile, zidurile, stalpii de telegraf detin secretul unei noutatii... noutate a aceluiasi anotimp doar ca fuliganit de noi. Asa se incheie povestea fiecarei zile de aici: cu zambetul tau si cu durata unei absente. Inca iti mai aud degetele fuginde pe pianul sufletului meu. Te-am cautat pretutindeni, chiar si in alte spatii. Te-am gasit: acum oriunde as fi, adorm sub privirile tale caprui. Carnea ta este carnea mea. Din cele doua jumatati ale noastre, au izvorat fagaduieli; alcatuiesc pentru "impreuna" ziua noastra de maine. De acum stiu ca visele cele mai nebunesti se scriu cu cerneala inimii. Eu am trait acolo unde amintirile se fauresc in doi, la adapost de priviri straine, in taina unei increderi unice, peste care continui sa domnesti tu. Mi-ai dat ceea ce nici nu banuiam, mi-ai oferit cu atata bunatate un timp in care fiecare secunda de-a conteaza in viata mea mai mult decat orice alta secunda. Eu eram dintr-un catun, tu ai inventat o lume. (oare iti vei aminti vreodata?)! Te-am iubit cum nici nu-mi imaginasem ca ar fi cu putinta. Ai intrat in viata mea asa cum se intra in anotimpul verii, si-acum ma arde dorul, ma coc la soarele acelor amintiri.
    Si ai cei mai frumosi ochi din lume. Sunt ochii vietei mele lungi de-o clipa si am atata incredere in ei (doar stii cat eram de increzut...si de lenos ce sunt nici ca m-am schimbat). Te privesc continuu pina-n amurg..amurgul sentimental al vietii asteptind cuminte doar ca sa pot sa te intreb: cite priviri s-au pierdut naufragiind in tine, cite ginduri a inghitit existenta ta, cite iluzii mi-a nascut zimbetul tau, cite frumoase soapte nespuse ai spart in al meu suflet, cite sperante au ars pe jarul dorintelor, cite si mai cite...dar mereu uit sa te intreb. Ce am ajuns astazi noi..probabil te intrebi. Un vis am ajuns, unul nebun moderat de tine si pierdut in orgiile numerelor si cifrelor de diferit rang si ordin. Si pot acum sa-ti spun cu siguranta ca totul e bine atunci cind totul e asa cum trebuie sa fie, ochii au fost uitati plingind intr-un infinit cunoscut doar de noi , ascunsi de privirile straine. Iar azi, azi oamenii se nasc si mor nepasindu-le de nasterea sau moartea altora, se nasc sau mor..de parca ar fi o decizie luata de noroc la ruleta sortii platita fiind cu jetoanele destinului...ciuruit si acesta cind de vintul unei fericiri iluzionice cind de ploile unor suferinti acide. Toate au ramas bune si rele, impartindu-se in legionari ale celor doua permanente ale sufletului- binele si raul; si toate cele ramase trec...trec fara a netrece vreodata. Sunt uneori momente cind cerul parca se prabuseste peste mine, un cer ascuns in buzunarul propriilor sentimente, ferit de incercarile de a fi furat, tocmai pentru a-l pastra cadou pentru tine, suflet de copil ce esti. Al tau mare pachet de vise: Alan !

   (P.S. Privesc acum apusul cuvintelor care-mi striga sau vor sa taca si ascult soaptele propriilor cuvinte... toate amintesc aceeasi TU. Chiar si atunci cand pe buzele sufletului e frig si peste tot e numai durere sau instrainare (si asta nu fiindca lumea ar fi straina de oameni, ci exact invers, oamenii se vor straini de lume fiindca dacă ar iubi-o şi ar înţelege-o ar realiza că ar trebui sa fie ceea ce nu sunt, adica, putin mai mult oameni, putina mai multa iubire şi profunzime) cuvintele ferbinti sunt. Preiau caldura de la imagini...frumoase imagini cum miros de culoarea ta. Nascut si crescut in lumea ta, si azi, acum, pe prispa din fata salcamilor, ma intreb: Oare cere această lume prea mult pentru a fi înţeleasă?)

Nesfirsit (vis) de-o iarna...

  Si nu conteza unde suntem sau ne localizam .Fiindca oriunde nu am fi, la oricare distanta unuii de altii, acest Dumnezeu al iubirii va fi etern cu noi, fiind padurea viselor noastre, alaturi de care ne plimbam pe cararusile pline de roua sentimentelor prelinsa pe iarba clipelor care se va usca si ea la rindul ei, fiindca orice nu ai face- iarna nu poate fi oprita!
   Nu stiam cum sa incep, defapt nici acum nu sunt foarte sigura cum ar fi mai bine s-o fac, ce stiu este ca trebuie sa scriu, si anume tie sa ma adresez.S-a facut iarna adevarata aici.Orasul si-a tras caciula de nea pe urechi.Zgomotul parca e mai alb si el.Nu mai sunt flori pe pamint, doar stelele mai infloresc in seninele seri imbracind cerul in luminoasa hainuta.Uneori arunc in camin citeva vreascuri noi si doua-trei vise de stau apoi si, privind plasma flacarii...privind cum alearga vapaia de la un capat la altul al imaginei, ma pun pe depanat ginduri.Dar cum se face ca toate ma trag spre vara, spre vara cind noi (doi) eram?Asa de demult nu ne-am mai auzit.De vazut nici nu mai zic.Totusi, nu ma las si nu ma lasi sa uit.Acum inteleg de ce vine iarna, atunci cind vine: sa ma arunce-n cea mai autentica stare de melancolie posibila vine si pentru a reoferi sansa vegetatiei sa se nasca.Acum doar din amintiri mai pot crede ca vara e anotimpul destinului meu.In fiece seara inteleg unul si acelasi lucru, aerul mi-o sopteste : dorul paste zapada iernii de pe cimpul imbatrinit de asteptari ale aceleiasi amintiri.Si stiu ca pare monoton sa te multumesti cu unul si acelasi gind, cu unul si acelasi vis.Dar daca casa e indeajuns de mare, ajungi sa te poti rataci in ea, chiar daca ai tinde sa crezi ca e casa ta si o cunosti bine.E asa frumos azi. A inceput a ninge. Toate se ascund in alb, mai ramin eu.Un anotimp insa nu este - aşa cum s-ar parea - numai un mediu in care casele, si copacii, si masinile, si asfaltul sunt incadrate altfel si altfel puse in valoare, nici numai un alt fel de a cadea lumina pe oameni si pe lucruri, ci chiar metamorfoza fiecarei celule care formeaza organismul atat de viu al orasului, regenerarea lui ascunsa, din interior.Ar mai fi oare la fel de frumos orasul si la iarna viitoare, totodata , la fel de pustiu, si pe timp de toamna, sau vara, sau primavara!?In fine, intre orasele lumii si anotimpurile in care le vezi legatura e atat de totala, incat poti, vazand in două anotimpuri acelasi oras, sa nu ti se mai para aceleasi nu numai strazile si pietele lui, ci si tablourile din muzee, si altarele din biserici.
   Inca ninge. Ai plecat la culcare, stiu sigur.Mi-ai spus sa am grija de mine si m-ai imbratisat. Stau la geam si privesc fulgii care sclipesc imbatrinindu-ma cu un zimbet trist pe fata, zimbet fata de amintirea propriei noastre copilarii ca cuplu ivita cu manuta intinsa dupa primii nostri fulgi prinsi impreuna.Era si atunci iarna ..dar parca mai calda era, sau ca imparteam noi frigul la doi asa-mi pare azi. Nici un alt anotimp nu apropie sufletele asa cum face iarna.Cand toate aceste ginduri fi-vor linistea unei seri tarzii de iarna, sa ma ierti… n-am stiut sa tac… vraja privirii si glasul, chiar daca m-au certat, in adanc am stiut… era dragoste, cea mai curata…!Insa timpuri şi anotimpuri se succed în calendarul existentei noastre, iar noi ticaim intre timp si suntem asa departe de spatiul comun.
   Traiesc cu nazuinte, cu nelinisti, cu ochii mari deschisi, intr-o sfortare asemenea aceleia pe care o face orbul sa vada. Si nimeni nu ma ajuta sa-mi aleg cararea, sa vad adevarul. Adulmec in acea amintire a fiecarui anotimp, al fiecarei clipe rostul vietii mele, implinirea mea adevarata, simpla, buna, fara s-o gasesc. Dau proportii nemasurate dezamagirilor firesti la varsta cand si iluziile sunt prea mari, cand ti se pare ca fericirea intreaga ti se cuvine, când n-ai nici ingaduinta, nici intelepciune.Sa nu uiti sa-mi scrii, te rog, nu ma uita.Aminteste-ti de mine nu doar in ginduri si vise, aminteste-ma si pe hirtii.Traiesc , in lipsa ta, cu o asemenea viteza incit anotimpurile , si ele, ma surprind.Desi ninge de parca ar fi ultima seara de iarna, primavara deja e in mine.Obisnuiam sa stau si s-o astept, tot la tine gindind, dar acum ma violeaza; ma prinde cu rochia descheiata, cu parul ciufulit ca dupa o tulburatoare lupta cu vintul, alergind dupa taxi, intirziind la intilnire...cu tine, taxiul ce ma duce in vara.
   Caut in jur acum.Am devenit puternica.E ca si cum ar ninge fiindca asa vreau eu si nu cerul , doar ti-am vorbit iar tu asa cuminte m-ai ascultat.Scrie-mi, bataie a inimii mele, nu ma lasa sa imbatrinesc visul. Da-mi de stire ca inima mea e bine la tine asa cum a ta la mine e bine.Cu dor si adoratie - Madelain!

    (P.S. De fapt, ce sunt eu?Primavara, mugur plapand de salcie care se frange in floare, vara, mac ce sangereaza lanurile de aur, toamna, frunza galbena si usoara ratacita de vinturi, iarna, fulg delicat de nea ce se va topi in vise.Fiece anotimp imi aminteste ca sunt o umbra, fiecare an imi aminteste ca lumina tu esti, de tine depind !).