Moldovă, Tu !

Şi n-am mai scris de atîta timp...nici nu mai ştiu si(n)gur de cînd. Eram tentat (ba chiar mă apucasem) să dau vina pe timp, cum că el nu m-a lăsat - pff, prostii, eu sunt netrebnicul lenos care n-a mai învăţat a organiza clipele şi-a folosi orele raţional. Defapt, ultima vreme am cam colorat-o-n ore de studiu, dar nu e o scuză, aş fi putut, de exemplu, să mă lipsesc de o oră de somn şi să scriu măcar un gînd-două, dar nu...am preferat Uşor-ul ; recunosc că mi se întîmplă, iar de mă cunoşti, treci peste faza asta căci n-o faci (mă cunoşti) mai bine decît mine! Şi acum să revenim la scris- cred că mi-au cam lipsit acele momente, deşi scurte..aproape nevăzute, de-ar fi să le raportez la lungile şi nesfîrşitele clipe de leneveală, mari ca nişte zile de vară ale unui ţăran prins de timp pe cîmp, cu sapa-n mîini, în mijlocul unui lan de porumb inundat de ierburi; clipe în care mă plimbam prin mine şi-mi vorbeam de viaţă, de viaţa mea- desigur- dar vorbeam. Urăsc atunci cînd văd o mulţime de oameni care tace. Ciudat? Poate, nu zic nu... Dar sunt sigur c-ar avea ce să-şi spună unii altora...unul celuilalt. De ce tac? De ce nu-şi vorbesc? Sau poate vorbesc, dar nu pentru toate urechile... ? 
         Îmi taci de atîta timp... O să-ţi zici acum, probabil- "deci, a început a mă urî...că doar asta nutreşte faţă de cei ce tac"- ! Alungă-l, după ce te atinge, acest gînd...alungă-l! Şi ştii de ce ?, fiindcă tot de atunci de cînd nu-mi mai vorbeşti (ciudat da? ) ai devenit o vorbăreaţă jumătate ( ca să vezi că nimic nu-i prea ciudat cînd vine vorba de raportul dintre noi). Da, o vorbăreaţă. Îmi vorbeşti ba în minte, ba în inimă, ba în ambele concomitent; îmi vorbeşti frumosul din noi, mi-l cînţi odată cu păsărelele geamului de august ( am lăsat praful să se aşeze liniştit pe el, nu l-am şters. Nu...de data asta nu e de la lene. E de la prostia asta de melancolie- îmi place mie să mă expun şi de-asta am zis că, pe acelaşi geam al timpului la care ţi-am zărit căpş'orul ivindu-se, ar sta bine un rînd sau două de dor, scrise pe praf), mă vorbeşti pe mine...dar nu pot percepe şi acum înţeleg că, defapt, e mai mult decît normal că nu te-am înţeles cîndva- bondarul n-a înţeles nici el de ce o floare se desface aşa frumos pe timpul zilei iar, ajunsă pe-nserate, se închide..frumos şi de data aceasta, n-a înţeles sărmanul că ea, floarea, pentru el făcea acestea. Eu nici azi nu te înţeleg...ce ascunzi tu, ce-mi şopteşti în limbă mută?  
        De curînd, iar pentru a fi mai concret, între 7-9 mai, am avut mai mult decît deosebita ocazie să fiu tolerat ca membru al unui grup ţintă vizat de unul din cele mai deocheate proiecte dintre toate de care am fost, de-a lungul vremii, atins. Iar cînd zic "deocheat" o zic cu tot respectul faţă de cei de-au organizat trainingul, acesta fiind, în viziunea "autorului", unul din cele mai "la temă" calificative! 
        Fiecare fiinţă omenească ascunde în adînca ei intimitate, cu o nestăpînită pudoare, cel puţin o taină, experienţa unei dorinţi sau a unui fapt, ceva de nespus şi inexprimabil, pe care nimeni altul nu i-l ştie şi pe care nici nu l-ar putea înţelege. Poate e aşa fiindcă timpul e o chestie convertibilă, şi nu neapărat convertibil ca esenţă şi structură căci legea lui rămîne veşnică şi neschimbată: un foc în care ne ardem secundele, pe cît convertibilă ca modalitate de "administrare". E cam ca la cei dependenţi, şi nu e de mirare, odată ce timpul este un drog. Şi chiar de e unul legalizat, el tot drog rămîne. Dar să vedem ce-a fost cu trainingul de care vorbeam...   
               Bucuria şi durerea sunt, poate, cei mai răi măsurători ai orelor; prima le face secunde, cealaltă le transformă-n secole. Acum, nu ştiu de-aş fi în stare să merg la sigur spunînd cît timp oi fi petrecut, fără a privi calendarul, la Vadul lui Vodă, în acea superbă staţie de odihnă botezată, după cum presupun, nu la întîmplare ("Dacia"). Dar aş putea una s-o zic cu toată inima, asumîndu-mi întreaga răspundere: am fost chinuit în cel mai plăcut mod.. (Flo, încă nu e timpul...dar v-a veni, că la sigur amintesc de pedeapsă :) )!  Unul din cele mai mari vise ale mele ar fi să mă trezesc în una din dimineţi într-o societate perfectă. Şi, deşi anul 2012 nu a fost pînă în prezent nici pe aproape anul meu, de la 7 mai şi pînă azi speranţa că voi trăi cîndva într-o societate dacă nu perfectă atunci, cel puţin, conştientă şi receptivă, s-a fortificat vizibil. Nu mă lasă inima să vă prăfuiesc cu cuvinte, fiindcă-s prea mici cuvintele pentru voi toţi, oameni frumoşi şi, foarte important pentru mine, oameni de viitor pe care v-am cunoscut acolo. De asta n-am să caut să cer cerului să vă ridice monumente, ele ar ştirbi din valoarea voastră, şi nici opere să vă dedice, aceseta v-ar maltrata aruncîndu-vă-n standarde şi pagini numărate, o să cer să primiţi vagoane de răbdare, nenumărate tone de pasiune, munţi de voinţă, oceane de forţe şi ,aplicînd acestea şi altele, să obţineţi realizări frumoase atîtea cîte particule are soarele (i-auzi, chiar oare cîte or fi fiind :D ).   
        Şi mă leagă amintiri frumoase de acel 7-9 mai. Una, şi poate cea mai trăsnită, ar fi pedeapsa acordată de Flo. Aici ţin să-i mulţumesc atît ei, cît şi Cristinei...fără ele nu aş fi încarcerat această mica mare amintire. Dacă aş începe a o povesti aş strica farmecul tot, chestia asta trebuiă văzută măcar, dacă nu făcută ( aici se rîde cu inima :) )! Eu păstrez ideea şi, atunci cînd ne revedem toţi ( e mare speranţa că asta o să fie), vă arătăm tuturor: Flo va arăta ce înseamnă a da pedespe iar noi, cei de-am simţit asta deja, vă vom arăta cum se îndeplinesc acestea :)!   Viitorul e ceva la care oricine ajunge în ritmul a şaizeci de minute pe oră, orice ar face, oricine ar fi. De aceea trebuie să ne punem ton de alarmă ideea că timpul zboară şi că nu poţi nicidecum ucide trecutul din viitor. Unica cale de-a micşora regretul ar fi raţionalizarea la cote cît mai mari a prezentului. 
         Şi, ca să încheiem într-o cheie mai aiurită, să trecem pagina, şi să continuăm...         
      Şi iar îmi taci. Mă omoară tăcerea ta. Mă ucid perioadele cînd dispari cu totul din viaţa mea, cînd te teleportezi pur şi simplu. Mă epuizează ideea că ar fi posibil să-ţi petreci timpul fără a face nimic, şi totuşi nu te îngădui să-mi dai de veste. Acum am ajuns a-mi pune întreabarea: Care este diferenţa dintre dragoste şi obsesie? Nu te fac amîndouă să stai treaz noaptea, să bîntui pe străzi, o victimă a propriei tale imaginaţii, a propriei inimi? Nu te scufunzi în amîndouă cu capul înainte, ca în nisipuri mişcătoare. Nu e fiecare bărbat îndrăgostit un prost şi fiecare femeie o sclavă? Dragostea e ca ploaia: se transformă în gheaţă sau dispare. Acum o vezi, acum nu o mai găseşti, indiferent de cît de mult o cauţi. Dragostea se evaporează. Obsesia este mai reală, doare, ca un ac în fund, ca o piatră în pantof. Nu dispare într-o clipă. Un telefon de dimineaţă plin de regrete . O scrisoare care spune "Dragă, la revedere din partea mea". Obsesia are un gust familiar. Ceva ce ştii de o viaţă. Se instalează şi stă la pîndă, rămîne cu tine. O emoţie care ar trebui legată şi aruncată la gunoi, înlocuită cu gînduri mai serioase, mai puţin dureroase, mai pure... O fi fiind aşa, sau o fi fiind altfel. O a doua, cel puţin, posibilitate mereu a existat. Ceea ce ţine de mine însă: am o obsesie pentru dragoste. Sunt obsedat să iubesc oamenii. Şi-i iubesc... Dar se pare că multe, mult prea multe lucruri se fac fie doar în planuri, fie nu îndeajuns de bine, fie bine dar în zadar. Dar se pare că, deşi-mi investesc totul în ei, lăsîndu-ţi ţie doar poza din dormitor şi mirosul parfumului, această animalică maşinărie nu reacţionează la străduinţele mele,nu poate fi sensibilizată, nu se mulţumeşte că mă îndepărtează de tine... Dar se pare că timpul nu crează lipse, el doar le conturează!  Dacă iubirea înseamnă libertate,atunci suntem liberi amîndoi...Eu...Eu mi-am împărţit inima în versuri rebele şi-am înţeles că de fapt,iubirea înseamnă căutare, iubirea înseamnă dor, înseamnă să tot găseşti şi să pierzi...viaţa. Ea ba există, ba nu mai există. Şi doar atunci cînd teama se va muta în alt trup,voi risca, pentru că în acel moment voi fi sigur că voi cîştiga! Acum am prea multe îndoieli. Şi sunt atîtea fire de praf în capul meu. Fire pe care le înghit trepat şi, deşi lent, mă vor distruge, chiar dacă sunt conştient de asta! Ambiţia exorbitantă şi,totodată şi scepticismul mă vor distruge şi ele! Voi trece printr-o etapă în care debilitatea se va instala treptat în corpul meu,pregatindu-se de marea victorie. Mă va domina. Nu asta-i viaţa pe care mi-o doream. De la o vreme mă învîrt într-un continuu vîrtej al faptelor murdare, al cuvintelor rostite şi doar atît, al oamenilor egoişti şi mediocri... Dar vorbeşte-mi. Tu doar să-mi vorbeşti şi să-mi spui durerile. Lasă-mă, lasă-mă atît pe mine cît şi pe alâii ca mine să te ajutăm, să-ţi fim de folos. Fă-ne să devenim soţi iubitori, iubiţi şi amanţi chiar, de e cazul, doar lasă-ne să te ajutăm, Moldovă Tu !