Nu mă iubi, iubito.

            Îmi amintesc de starea aceea de feminitate profundă, de căldură și leșin emoțional, când mi-ai luat ușor ghemul de suflet de urechi și l-ai trimis să-și facă tema. Starea de după care a urmat, și continuă să persiste nelumina, necuvintele, nemișcările, neviața.
            Liniștile, ca și diminețile de vară năzbâtioasă, nu sunt decât scuturi pentru cutremure. Din liniști am cules mereu cele mai sincere cataclisme, așa cum diminețile de vară mi-au biciuit întodeauna trupul, invocând atingerile cerurilor plângăcioase. Miile de atingeri născute instant de ceruri, separate ferm de la plecările noastre, veșnic neobosite, veșnic umblătoare, în continuă  pătrundere din suflet spre carne.  Cobor ușor în somn, pentru a mă convinge că nu am nicio scăpare- ești oriunde, fiind acolo, nu cu mine.           
            N-am deschis încă ochii dar sentimental de rece mă bântuie deja. Îmi dau seama repede că nu dorm. Încă un rece. Vreau să văd cerul. Trebuie să-l văd. Imediat sesisez lipsa pernei. O lipsă ce-a început acum nu mai știu câte vieți. Nici azi n-am înțeles cum mi-ai luat perna, cum m-ai îmblânzit. Zâmbesc. Buzele se înghesuie în colțul stâng. Acolo mă sărutai tu atunci când mă prindeai furându-ți privirea. Și cum o pândeam. Și cum le sărutai. Insist în căutarea cerului. Trebuie să văd culoarea care-mi va murdări existența următoarele decenii. Refuz categoric să ridic capul. Îl întorc ușor. Draperii. Ochii, draperiile și abia apoi cerul. Dezbrac geamul. Iar zâmbesc. Trimit buzele în celălalt colț. În timp ce dau jos din priviri draperiile îmi amintesc gustul primei atingeri…Mă opresc brusc din căutări. Renunț. Îmi dau seama că un al doilea cer nu mai există- unicul cer e întemnițat în profunzimea albastrului ochilor tăi. Mari și plini de cer! Îi închid pe-ai mei și întrevăd o șuviță rușinoasă de lumină. E…

            …lumânarea, la lumina căreia ne-am hrănit ultima oară corpurile, s-a stins ieri. Am aprins-o dimineață, iar când ți-am lăsat ultimul sărut pe frunte, mirosul ei a ucis cerul din ochii tăi. Nu mă mai ceri și nici cauți, doar mă urmărești și te gândești, lenoasă, cum ar fi fost dacă ai fi reușit să faci transplant de suflete- mie să mi-l donezi pe-al tău; pe-al meu să-l conectezi ție. Aș fi fost ca și cum aș fi purtat o haină exagerat de mare. Prefer să păstrez goliciunea, mi-e frică ca mișcările care ar urma să nu corupă centimetru de miros pe are am reușit să-l păstrez din imensitatea pe care, cândva, am străbătut-o…

            Îmi dau seama astăzi că nu există fericire de care să-mi amintesc fără tristețe. Te-am depozitat în amintiri, ordonând cu grijă mătasea tristeții care-ți va prăfui nemiloasă trupul. E nedrept că ai ales să mă înlocuiești cu uitarea, că ai ales - în schimbul atingerilor mele, atingerile tristeții. Dar e și drept. E și cinstit în același timp. Timpul care mi te-a răpit, cândva, mi te va dărui din nou. Și-am să te strâng la piept, strivindu-ți corpul cu al meu trup; și-am să-ți revășesc buzele cu buzele mele, cu sete deznădăjduită ( adunată într-un pustiu de neîmpliniri pe care-l colindăm ambii, dar neîmpreunați!), peste care vom revărsa atunci un șuvoi de nestăpâniri, aducând cu ele toate dorințele noastre, de data aceasta mai ales cele netrupești, de data aceasta întreg noianul de lucruri oprite la poartă: romantism, păcat, aventură, nebunie, animalitate, nestăpânire, uitare de sine - pe toate le vom simți atunci din nou, străbătând corpul în care împreunați vom fi, dezlănțuindu-l! Dar, până atunci, urmează alte mii de ani de rătăcire. Nu mă iubi, iubito și, mai ales, să nu iubește amintirile. Eliberează acel timp, construiește-ți alt spațiu- oferă-ne șansa, pentru atunci, la o nouă explozie…  

            

Nemulțumitule, eu...

Nemulțumitule de tine,
tu,
care adormi cu marea
sărată pe retine
și răscolești pustiul
în încercarea de-ai da de început,
îți recunoști viața
în doar un boț de lut.
Cu gândul în flăcări,
tu,
rudă cu toți fluturii,
în ochi purtându-i
iar în inimă, pentru ei, porți un pom;
tu care pe astă lume
te chemi cu simplul nume -
OM,
ia-mă cu tine,
lasă-mă cu tine,
amândoi să fim.

Nemulțumitule de lume,
tu,
care nu adormi niciodată,
care păstrezi veșnic ceru-n ochi
pentru a fi zburat de alții
ține minte:
Pentru Viitor
Prezentul este un Trecut
care va fi mort odată cu mâine.

                                                 

La întâlnire

Afară... Astăzi... Plouă. Iubesc ploaia. Când afară plouă, în mine plouă iar..plouăm și eu, și cerul. Două ceruri care plouă concomitent au fost, exact ca-n visele mele, două ceruri care se caută. Devin două corpuri. Eu iau corpul meu cu mine. Îl duc în parc. Cerul vine cu corpul său. Cerul vine în parc și el. Ne biciuim cu stropi. Loviturile-și șoptesc între ele cuvinte dulci. Ele se iubesc fără noi- doar loviturile și stropii lor. Tăcerea. Brusc vine Tăcerea cu corpul ei. O terță parte a durerii. Ne prezentăm drept trei corpuri vrăjmașe; ne (z)batem, mai excitate decât oricând, să ieșim din plasa normalității. Sărmane corpuri. Doar atingerile ne mai umanizează. Bine că atingerile nu lipsesc. Tresar. E încă acolo, ploaia e încă acolo, în geamul meu, în ochii și urechile mele. Văd Tăcerea cum pleacă. E ciufulită și respiră plăcut a plăcere. Instant înțeleg de unde la mine acea stare de oboseală. Trimit un gând în inspecție către buze. Le-am găsit- zâmbesc subtil dar sincer. Buzele mele-s mai deștepte decât mine. Ochii cad pradă pleoapelor. N-au de ales, coboară în suflet. Acolo găsesc o felie din emoția rămasă de la festinul de ieri. O iau, agale, spre ieri. Ne văd, suntem acolo. Ieri. Țipenie de om în jur. N-avem timp de oameni, ne-am regăsit. Au fost lungi secolele cele multe. Acum. Aici. Noi. Patru mâine se transormă-n două. Douăzeci de degete se prefac în mii de atingeri. Pornesc de la frunte, coborând agale, încet de tot, în jos. Te simt acolo, aproape, cu mine, în mine. În timp ce mâinile mele alunecă pe corpul tău, privirile tale, firul subțire de tremur, alunecă în mine. Fenomene identice; alunecări identice.Tu-mi cauți inima; mâinile mele-ți caută picioarele.

http://www.youtube.com/watch?v=gv9hrQzU0cA

Aburi. Mii de aburi în jurul nostru. E frig. Noi gâfâim. Se mai închide o pereche de ochi. Câte perechi de ochi închizi atâte porți ale plăcere descui. Nu ne vedem dar ne simțim. Atingerile văd. Ne desenăm. Eu am ajuns la mijlocul picturii. Mai perfecte forme n-aș fi putut picta. Nu mai simt greutatea Pământului. S-a șters totul, ai aruncat totul în spațiu. Parcul ne îmbracă-n întuneric. Tu mă îmbraci în plăcere. Eu te îmbrac în atingeri. Timpul ne îmbracă-n veșnicie. Ești acolo, ai ajuns, inima-ți simte și ea răsuflarea; ai pătruns în mine. Îmi șoptești că nu se putea mai reciproc. Îți răspund că nu se mai putea. Ne-am uitat, unul pe celălalt, în interior. Ne purtăm. Am interiorul răvășit. Hainele tale nu-s într-o stare mai brează. Își face simțită prezența Foamea. Ne căutăm iar. Ne vom căuta mereu. ”Revoluția corpurilor” nu va aștepta prea mult. Azi plec, dar te iau cu mine. Mâine vei pleca, dar vei alerga să mă regăsești.

Sufletul- femeie de moravuri ușoare

    Starea aceasta care mă lovește violent pe interior, căutând să iasă; îmi simt sufletul excitat și trist, îl aud cum gâfâie, cum se foiește-n așternut de neliniști. Alt gâfâit e cel al iernii...doar că aburii ei, scoși la iveală de gurile trecătorilor, trădează nu atât neliniște cât grabă. Alerg, tu aștepți, eu n-ajung, n-am s-ajung, n-am ajuns...aștepți și ești supărată. Sunt conștient că o să întârzii nepermis de mult și totuși ale(r)g drumurile cele mai lungi; încerci să pleci, pleci, faci primii și cei mai grei pași, te întorci...îți dai seama c-ai plecat fără tine, că te-ai lăsat pe același loc, în aceeași așteptare surdă, aceeași chemare oarbă. Te iei de mână încercând să te dai afară. Te ia frica, acum sunteți toți trei, Tu, frica și voi; îți simți mâinile înghețate pe ușă- ușa spre realitate. Frica indică prima direcție..priviți toți trei. Apar primele imagini. Ne vezi...Ne cerșim unul pe celălalt, neprivind că avem deja buzunarele pline cu regrete. Vrem fără să ne dorim. Ne dorim pentru că ne căutăm, necăutându-ne însă din dorință. Vrerea noastră să reduce la carnea buzelor. Acolo suntem noi, la hotarul sărutului, la marginea lumii adevărate. Nimicuri de acolo, un nimic în sus și un altul în jos, două nimicuri însărcinate, gata să nască multiple nimicuri mai mici. Cealaltă imagine o dictezi Tu; corpuri care vorbesc, suflete uitate-n case de toleranță, ”suflete ușoare”, mai ușoare decât cocotele lui Honoré de Balzac. O casă a sexului sufletesc... țipetele pătrunzând până-n imaginea dintâi. A treia imagine, imaginea propusă de voi, imaginează un flux de materie abia sesizabilă. Nimic ce ai putea ține în mână sau cu ce te-ai putea hrăni; ceva însă ce mănânci și susții din și cu greu. voi- pictorul sufocat de propria pictură. voi- vinovatul suprem, ucigașul, criminalul care ne-a lipsit de noi. voi ne-a pictat un noi mort, fără drept la viață...

     Starea aceasta care mă lovește violent pe interior a ieșit afară din mine...

Amurg de august

Pe înserate
păpușoaiele pe câmpurile Lăpușnei
prind glas ruginiu
și în leagănul vânturilor
freamătul le este
de toamnă vestitor.
Degrabă nucile vor prinde
să cadă de sus
cu ploaia în două
(ude și goale, ca născute atunci),
așa cum frumos poate să plouă
doar acasă.Degrabă bunica le va aduna
bătrână
precum o coajă de nucă
rămasă luare aminte pe ram.
Degrabă îngreunatele vii
de pe dealurile Lăpușnei
își vor sprijini strugurii în hăragii de corn
pregătiți cu iscusință de tata...
           *****
... Degrabă.
Dar deocamdată
negrăbită se apleacă peste sat
înserarea
și păpușoaiele
freamătă a toamnă...

Mai multe despre Lăpușna!

Prima toamnă străină

Feerică toamnă, anotimp nechemat,
Postume lucesc smaraldine
Ți-e palid obrazul de rod nestemat
Iar casa - de zboruri haine.
                   *****
Și pasăre și om alături coboară
Mereu mai aproape, mai alături mereu,
Să nu-i afle nimeni și să nu-i doară
Liniștea rămasă peste numele ”EU”.
                   *****
Aproape-i dimineața cu brumă argintie,
Puțină-i lumina, razele-i dor.
Mereu ostenit, în capătul viei
Ți-e lungă odihna, ți-e somnul ușor.
                   *****
Ți-e palid obrazul de rod nestemat,
Iar casa – de zboruri haine;
Feerică toamnă, anotimp nechemat,
Postume lucesc smaraldine.

      

Mama mea și-a tuturor ...

Și te saturi de lumină,
Și ți-i somnul călător,
Mamă blândă, mamă lină,
Mama mea și-a tuturor.
                 *****
Și cu var ți-e dat pe umeri,
Și cu rouă – pe vederi,
Vin cucuoare să le numeri,
Să le ierți de primăveri.
                 *****
Și te scuturi de lumină
Ca de murmur – un izvor,
Mamă bună, mamă lină,
Mama mea și-a tuturor.