La întâlnire

Afară... Astăzi... Plouă. Iubesc ploaia. Când afară plouă, în mine plouă iar..plouăm și eu, și cerul. Două ceruri care plouă concomitent au fost, exact ca-n visele mele, două ceruri care se caută. Devin două corpuri. Eu iau corpul meu cu mine. Îl duc în parc. Cerul vine cu corpul său. Cerul vine în parc și el. Ne biciuim cu stropi. Loviturile-și șoptesc între ele cuvinte dulci. Ele se iubesc fără noi- doar loviturile și stropii lor. Tăcerea. Brusc vine Tăcerea cu corpul ei. O terță parte a durerii. Ne prezentăm drept trei corpuri vrăjmașe; ne (z)batem, mai excitate decât oricând, să ieșim din plasa normalității. Sărmane corpuri. Doar atingerile ne mai umanizează. Bine că atingerile nu lipsesc. Tresar. E încă acolo, ploaia e încă acolo, în geamul meu, în ochii și urechile mele. Văd Tăcerea cum pleacă. E ciufulită și respiră plăcut a plăcere. Instant înțeleg de unde la mine acea stare de oboseală. Trimit un gând în inspecție către buze. Le-am găsit- zâmbesc subtil dar sincer. Buzele mele-s mai deștepte decât mine. Ochii cad pradă pleoapelor. N-au de ales, coboară în suflet. Acolo găsesc o felie din emoția rămasă de la festinul de ieri. O iau, agale, spre ieri. Ne văd, suntem acolo. Ieri. Țipenie de om în jur. N-avem timp de oameni, ne-am regăsit. Au fost lungi secolele cele multe. Acum. Aici. Noi. Patru mâine se transormă-n două. Douăzeci de degete se prefac în mii de atingeri. Pornesc de la frunte, coborând agale, încet de tot, în jos. Te simt acolo, aproape, cu mine, în mine. În timp ce mâinile mele alunecă pe corpul tău, privirile tale, firul subțire de tremur, alunecă în mine. Fenomene identice; alunecări identice.Tu-mi cauți inima; mâinile mele-ți caută picioarele.

http://www.youtube.com/watch?v=gv9hrQzU0cA

Aburi. Mii de aburi în jurul nostru. E frig. Noi gâfâim. Se mai închide o pereche de ochi. Câte perechi de ochi închizi atâte porți ale plăcere descui. Nu ne vedem dar ne simțim. Atingerile văd. Ne desenăm. Eu am ajuns la mijlocul picturii. Mai perfecte forme n-aș fi putut picta. Nu mai simt greutatea Pământului. S-a șters totul, ai aruncat totul în spațiu. Parcul ne îmbracă-n întuneric. Tu mă îmbraci în plăcere. Eu te îmbrac în atingeri. Timpul ne îmbracă-n veșnicie. Ești acolo, ai ajuns, inima-ți simte și ea răsuflarea; ai pătruns în mine. Îmi șoptești că nu se putea mai reciproc. Îți răspund că nu se mai putea. Ne-am uitat, unul pe celălalt, în interior. Ne purtăm. Am interiorul răvășit. Hainele tale nu-s într-o stare mai brează. Își face simțită prezența Foamea. Ne căutăm iar. Ne vom căuta mereu. ”Revoluția corpurilor” nu va aștepta prea mult. Azi plec, dar te iau cu mine. Mâine vei pleca, dar vei alerga să mă regăsești.