Starea aceasta care mă lovește violent pe interior, căutând să iasă; îmi simt sufletul excitat și trist, îl aud cum gâfâie, cum se foiește-n așternut de neliniști. Alt gâfâit e cel al iernii...doar că aburii ei, scoși la iveală de gurile trecătorilor, trădează nu atât neliniște cât grabă. Alerg, tu aștepți, eu n-ajung, n-am s-ajung, n-am ajuns...aștepți și ești supărată. Sunt conștient că o să întârzii nepermis de mult și totuși ale(r)g drumurile cele mai lungi; încerci să pleci, pleci, faci primii și cei mai grei pași, te întorci...îți dai seama c-ai plecat fără tine, că te-ai lăsat pe același loc, în aceeași așteptare surdă, aceeași chemare oarbă. Te iei de mână încercând să te dai afară. Te ia frica, acum sunteți toți trei, Tu, frica și voi; îți simți mâinile înghețate pe ușă- ușa spre realitate. Frica indică prima direcție..priviți toți trei. Apar primele imagini. Ne vezi...Ne cerșim unul pe celălalt, neprivind că avem deja buzunarele pline cu regrete. Vrem fără să ne dorim. Ne dorim pentru că ne căutăm, necăutându-ne însă din dorință. Vrerea noastră să reduce la carnea buzelor. Acolo suntem noi, la hotarul sărutului, la marginea lumii adevărate. Nimicuri de acolo, un nimic în sus și un altul în jos, două nimicuri însărcinate, gata să nască multiple nimicuri mai mici. Cealaltă imagine o dictezi Tu; corpuri care vorbesc, suflete uitate-n case de toleranță, ”suflete ușoare”, mai ușoare decât cocotele lui Honoré de Balzac. O casă a sexului sufletesc... țipetele pătrunzând până-n imaginea dintâi. A treia imagine, imaginea propusă de voi, imaginează un flux de materie abia sesizabilă. Nimic ce ai putea ține în mână sau cu ce te-ai putea hrăni; ceva însă ce mănânci și susții din și cu greu. voi- pictorul sufocat de propria pictură. voi- vinovatul suprem, ucigașul, criminalul care ne-a lipsit de noi. voi ne-a pictat un noi mort, fără drept la viață...
Starea aceasta care mă lovește violent pe interior a ieșit afară din mine...
Starea aceasta care mă lovește violent pe interior a ieșit afară din mine...
