Nesfirsit (vis) de-o iarna...

  Si nu conteza unde suntem sau ne localizam .Fiindca oriunde nu am fi, la oricare distanta unuii de altii, acest Dumnezeu al iubirii va fi etern cu noi, fiind padurea viselor noastre, alaturi de care ne plimbam pe cararusile pline de roua sentimentelor prelinsa pe iarba clipelor care se va usca si ea la rindul ei, fiindca orice nu ai face- iarna nu poate fi oprita!
   Nu stiam cum sa incep, defapt nici acum nu sunt foarte sigura cum ar fi mai bine s-o fac, ce stiu este ca trebuie sa scriu, si anume tie sa ma adresez.S-a facut iarna adevarata aici.Orasul si-a tras caciula de nea pe urechi.Zgomotul parca e mai alb si el.Nu mai sunt flori pe pamint, doar stelele mai infloresc in seninele seri imbracind cerul in luminoasa hainuta.Uneori arunc in camin citeva vreascuri noi si doua-trei vise de stau apoi si, privind plasma flacarii...privind cum alearga vapaia de la un capat la altul al imaginei, ma pun pe depanat ginduri.Dar cum se face ca toate ma trag spre vara, spre vara cind noi (doi) eram?Asa de demult nu ne-am mai auzit.De vazut nici nu mai zic.Totusi, nu ma las si nu ma lasi sa uit.Acum inteleg de ce vine iarna, atunci cind vine: sa ma arunce-n cea mai autentica stare de melancolie posibila vine si pentru a reoferi sansa vegetatiei sa se nasca.Acum doar din amintiri mai pot crede ca vara e anotimpul destinului meu.In fiece seara inteleg unul si acelasi lucru, aerul mi-o sopteste : dorul paste zapada iernii de pe cimpul imbatrinit de asteptari ale aceleiasi amintiri.Si stiu ca pare monoton sa te multumesti cu unul si acelasi gind, cu unul si acelasi vis.Dar daca casa e indeajuns de mare, ajungi sa te poti rataci in ea, chiar daca ai tinde sa crezi ca e casa ta si o cunosti bine.E asa frumos azi. A inceput a ninge. Toate se ascund in alb, mai ramin eu.Un anotimp insa nu este - aşa cum s-ar parea - numai un mediu in care casele, si copacii, si masinile, si asfaltul sunt incadrate altfel si altfel puse in valoare, nici numai un alt fel de a cadea lumina pe oameni si pe lucruri, ci chiar metamorfoza fiecarei celule care formeaza organismul atat de viu al orasului, regenerarea lui ascunsa, din interior.Ar mai fi oare la fel de frumos orasul si la iarna viitoare, totodata , la fel de pustiu, si pe timp de toamna, sau vara, sau primavara!?In fine, intre orasele lumii si anotimpurile in care le vezi legatura e atat de totala, incat poti, vazand in două anotimpuri acelasi oras, sa nu ti se mai para aceleasi nu numai strazile si pietele lui, ci si tablourile din muzee, si altarele din biserici.
   Inca ninge. Ai plecat la culcare, stiu sigur.Mi-ai spus sa am grija de mine si m-ai imbratisat. Stau la geam si privesc fulgii care sclipesc imbatrinindu-ma cu un zimbet trist pe fata, zimbet fata de amintirea propriei noastre copilarii ca cuplu ivita cu manuta intinsa dupa primii nostri fulgi prinsi impreuna.Era si atunci iarna ..dar parca mai calda era, sau ca imparteam noi frigul la doi asa-mi pare azi. Nici un alt anotimp nu apropie sufletele asa cum face iarna.Cand toate aceste ginduri fi-vor linistea unei seri tarzii de iarna, sa ma ierti… n-am stiut sa tac… vraja privirii si glasul, chiar daca m-au certat, in adanc am stiut… era dragoste, cea mai curata…!Insa timpuri şi anotimpuri se succed în calendarul existentei noastre, iar noi ticaim intre timp si suntem asa departe de spatiul comun.
   Traiesc cu nazuinte, cu nelinisti, cu ochii mari deschisi, intr-o sfortare asemenea aceleia pe care o face orbul sa vada. Si nimeni nu ma ajuta sa-mi aleg cararea, sa vad adevarul. Adulmec in acea amintire a fiecarui anotimp, al fiecarei clipe rostul vietii mele, implinirea mea adevarata, simpla, buna, fara s-o gasesc. Dau proportii nemasurate dezamagirilor firesti la varsta cand si iluziile sunt prea mari, cand ti se pare ca fericirea intreaga ti se cuvine, când n-ai nici ingaduinta, nici intelepciune.Sa nu uiti sa-mi scrii, te rog, nu ma uita.Aminteste-ti de mine nu doar in ginduri si vise, aminteste-ma si pe hirtii.Traiesc , in lipsa ta, cu o asemenea viteza incit anotimpurile , si ele, ma surprind.Desi ninge de parca ar fi ultima seara de iarna, primavara deja e in mine.Obisnuiam sa stau si s-o astept, tot la tine gindind, dar acum ma violeaza; ma prinde cu rochia descheiata, cu parul ciufulit ca dupa o tulburatoare lupta cu vintul, alergind dupa taxi, intirziind la intilnire...cu tine, taxiul ce ma duce in vara.
   Caut in jur acum.Am devenit puternica.E ca si cum ar ninge fiindca asa vreau eu si nu cerul , doar ti-am vorbit iar tu asa cuminte m-ai ascultat.Scrie-mi, bataie a inimii mele, nu ma lasa sa imbatrinesc visul. Da-mi de stire ca inima mea e bine la tine asa cum a ta la mine e bine.Cu dor si adoratie - Madelain!

    (P.S. De fapt, ce sunt eu?Primavara, mugur plapand de salcie care se frange in floare, vara, mac ce sangereaza lanurile de aur, toamna, frunza galbena si usoara ratacita de vinturi, iarna, fulg delicat de nea ce se va topi in vise.Fiece anotimp imi aminteste ca sunt o umbra, fiecare an imi aminteste ca lumina tu esti, de tine depind !).