Visul verii este iarna sa intilneasca ( Allan catre Madelain...)!

   Iar cind ajungi sa cersesti mila de la teava de pistol, cand crezi ca nu a mai ramas nici macar o singura speranta sa stii ca, una mica, totusi mai este: sa nu crezi!

   Si daca nu-ti voi mai vedea niciodata chipul si doar amintirea imi va raspunde cu ochii ei, dintr-un dor al meu, daca doar visul imi va mai fi aproape atunci cind iarna va poposi si aici, nu va fi om mai fericit in durere, in lumina asta, voi ramine sa te scriu in inima pentru o eternitate, desi… prea scurte ne sunt zilele.Chiar daca suna a incercare de indreptatire, chiar de seamana a raspuns la: "de ce nu am mai scris pina azi?", inceputul ravasului, la fel ca si intreg continutul ce va veni, va cauta sa-ti descrie culorile fluturelui ce s-a nascut in inima.Cum spuneam, mi-a mai ramas o singura si mica speranta, sa nu cred.Nu cred ca timpul va reusi sa ne aiba detinuti in penitenciare straine o vesnicie, nu cred ca spatiul ne-ar putea amagi simtul..mereu as putea sa aflu unde te afli...ar fi dupa mirosul parfumului (stiu ca-l folosesti pe acelasi...doar iti spuse-i cat imi place), nu cred ca nu ne vom revedea curind si nu-l mai cred pe mos Adelaid cind imi tot zice ca de maine ploua, e mult decind asta repeta si e prea sincer cerul ca sa se incrunte.Aici se schimba intr-un mod lenos vremea.Si ca spuneam ca nu cred ca nu ne vom revedea curind ...sa nu ma intrebi unde ne vom intilni, te gasesti in fiecare mirare si lacrima inauntrul meu, cea spre care plec cu bratele intinse - zbor, plutire, vis real si dor… atata iubire si tacere duc in mine si totul nu este altceva decit strigatul tau , despre tine...!Curg florile de pe salcami aici. E ninsoare de miresme.Ar fi parca fulgii tai, doar ca ai mei se supun mai in sila fortei gravitationale. Ce fac acum, in acest moment ?!Stau pe prispa, privesc cum cerul ma pindeste printre ramuri, amuzindu-se, crezind ca nu-l observ. Stau si gindesc. La ce gindesc!? La nimic. Da, e posibil! Numar florile care cad. Privesc spre gradina...si acolo aerul suna a caderi. Apoi numar iar flori scuturate de adieri. Imi devorez, incet, visul... servind pe indelete si din dor. E un vis cu plete albe si crete, de parca-s buchete de crini albi ( stiu cum va iubiti..tu si crinii); spincenele, mustatile, barba visului...peste toate au nins cu ore grele si multe. Numai ochii dorului au mai ramas aceeasi- vesnici aprinsi!
   Azi e foarte cald, soarele alunga lumina cu intelepciune, s-a saturat sa se tot friga si e de parca ar cauta sa se stinga in mare. Asa e soarele aici.Isi lasa fortele in grane, si in vin, si in oameni. Acum se mai misca inca voinici si frumos , pe o eliptica mindra. Insa timpul fuge. Mereu-mereu asa face. Atunci o sa fie galben si ostenit pe cerul toamnei.
    Un mare haos nu poate fi supus mutatiei decit in oglinda caci intotdeauna vor fi unii care privesc lucrurile numai din afara, si altii care incearca sa le vada dinauntrul lor, e ceva atat de binecunoscut, dar totusi o repet. Absenta ta e-o prezenta negativa azi, e-un gol, o asteptare, o latenta. Mai ramine cu mine dorul altor vremi, un dor care loveste si apoi tace. Mai stii cind iti ziceam sa-ti iei intr-un final in primire cerul, sa-l deratizezi, sa-l zugravesti in albastru!?Aceea era noua libertate! Azi insa, nu mai e asa de albastru. E fiindca am uitat eu unde-s culorile, iar tu esti departe pentru a-mi mai aminti dar tocmai posibilitatea de a transfigura un vis in realitate face viata mai frumoasa.
   Imaginea de aici a ramas aceeasi...in culorii cenusii. Caci aceeasi au ramas si salcamii, cu bogate coroane, aliniati de ambele parti ale drumului; acelasi este griul des cu spicul auriu si plin, prin care o mana nevazuta si un capriciu de bun gust al naturii presarase aceleasi albastrele, mac rosu si a rindunicii rochita ; aceleasi au ramas si azi casele izolate si satele presarate la picioarele muntilor; aceeasi vapaie a soarelui de vara si aceiasi stalpi de telegraf, pe care stau spinzurate aceleasi fire de favorizare a convorbirilor la mari distante. Doar ca azi...azi se desfata sufletele altor tineri, alte suflete simt acea usurare inaripata, ca dupa spovedanie (de mult nu am mai fost la biserica). Si totusi, gardurile, zidurile, stalpii de telegraf detin secretul unei noutatii... noutate a aceluiasi anotimp doar ca fuliganit de noi. Asa se incheie povestea fiecarei zile de aici: cu zambetul tau si cu durata unei absente. Inca iti mai aud degetele fuginde pe pianul sufletului meu. Te-am cautat pretutindeni, chiar si in alte spatii. Te-am gasit: acum oriunde as fi, adorm sub privirile tale caprui. Carnea ta este carnea mea. Din cele doua jumatati ale noastre, au izvorat fagaduieli; alcatuiesc pentru "impreuna" ziua noastra de maine. De acum stiu ca visele cele mai nebunesti se scriu cu cerneala inimii. Eu am trait acolo unde amintirile se fauresc in doi, la adapost de priviri straine, in taina unei increderi unice, peste care continui sa domnesti tu. Mi-ai dat ceea ce nici nu banuiam, mi-ai oferit cu atata bunatate un timp in care fiecare secunda de-a conteaza in viata mea mai mult decat orice alta secunda. Eu eram dintr-un catun, tu ai inventat o lume. (oare iti vei aminti vreodata?)! Te-am iubit cum nici nu-mi imaginasem ca ar fi cu putinta. Ai intrat in viata mea asa cum se intra in anotimpul verii, si-acum ma arde dorul, ma coc la soarele acelor amintiri.
    Si ai cei mai frumosi ochi din lume. Sunt ochii vietei mele lungi de-o clipa si am atata incredere in ei (doar stii cat eram de increzut...si de lenos ce sunt nici ca m-am schimbat). Te privesc continuu pina-n amurg..amurgul sentimental al vietii asteptind cuminte doar ca sa pot sa te intreb: cite priviri s-au pierdut naufragiind in tine, cite ginduri a inghitit existenta ta, cite iluzii mi-a nascut zimbetul tau, cite frumoase soapte nespuse ai spart in al meu suflet, cite sperante au ars pe jarul dorintelor, cite si mai cite...dar mereu uit sa te intreb. Ce am ajuns astazi noi..probabil te intrebi. Un vis am ajuns, unul nebun moderat de tine si pierdut in orgiile numerelor si cifrelor de diferit rang si ordin. Si pot acum sa-ti spun cu siguranta ca totul e bine atunci cind totul e asa cum trebuie sa fie, ochii au fost uitati plingind intr-un infinit cunoscut doar de noi , ascunsi de privirile straine. Iar azi, azi oamenii se nasc si mor nepasindu-le de nasterea sau moartea altora, se nasc sau mor..de parca ar fi o decizie luata de noroc la ruleta sortii platita fiind cu jetoanele destinului...ciuruit si acesta cind de vintul unei fericiri iluzionice cind de ploile unor suferinti acide. Toate au ramas bune si rele, impartindu-se in legionari ale celor doua permanente ale sufletului- binele si raul; si toate cele ramase trec...trec fara a netrece vreodata. Sunt uneori momente cind cerul parca se prabuseste peste mine, un cer ascuns in buzunarul propriilor sentimente, ferit de incercarile de a fi furat, tocmai pentru a-l pastra cadou pentru tine, suflet de copil ce esti. Al tau mare pachet de vise: Alan !

   (P.S. Privesc acum apusul cuvintelor care-mi striga sau vor sa taca si ascult soaptele propriilor cuvinte... toate amintesc aceeasi TU. Chiar si atunci cand pe buzele sufletului e frig si peste tot e numai durere sau instrainare (si asta nu fiindca lumea ar fi straina de oameni, ci exact invers, oamenii se vor straini de lume fiindca dacă ar iubi-o şi ar înţelege-o ar realiza că ar trebui sa fie ceea ce nu sunt, adica, putin mai mult oameni, putina mai multa iubire şi profunzime) cuvintele ferbinti sunt. Preiau caldura de la imagini...frumoase imagini cum miros de culoarea ta. Nascut si crescut in lumea ta, si azi, acum, pe prispa din fata salcamilor, ma intreb: Oare cere această lume prea mult pentru a fi înţeleasă?)