Memorie

Mi-i dor de o pădure – neânverzite creste
Pe mohorâte ramuri întruna frământând,
Când nu e primăvară, nici iarnă nu mai este,
Când se prefac în lut zăpezile, plângând.
                       *****
Atunci o resemnare aproape neștiută
Ridică falnic sceptrul prezentului trecut
Și lacom îl împlântă în orișice minută,
De care eu tăișul vieții îl ascut.
                        *****
Mi-i dor de o pădure, s-aud cum vântul urlă,
Cum singuratici lupii cu colții înspumați
Își aflu partea lor de dragoste și ură
Între iubiri văjmașe și dușmănii de frați,
                         *****
     Cum, cimitir de frunze, pământul, ah,
                                                                 pământul
     Își dezvelește morții cinstitelor lumini,
     Ca niciodată darnic le dăruie cuvântul,
     Iar ei rămân cu ochii privind ca la străini,
                          *****
Iar ei rămân ai noștri iubiți din nelumină,
În rădăcini hrăniți cu-al sevelor tumult...
Pe nici o cale astăzi nu-i mai aștept să vină,
Întodeauna, însă, îi chem și îi acult.