Moldovă, Tu !

Şi n-am mai scris de atîta timp...nici nu mai ştiu si(n)gur de cînd. Eram tentat (ba chiar mă apucasem) să dau vina pe timp, cum că el nu m-a lăsat - pff, prostii, eu sunt netrebnicul lenos care n-a mai învăţat a organiza clipele şi-a folosi orele raţional. Defapt, ultima vreme am cam colorat-o-n ore de studiu, dar nu e o scuză, aş fi putut, de exemplu, să mă lipsesc de o oră de somn şi să scriu măcar un gînd-două, dar nu...am preferat Uşor-ul ; recunosc că mi se întîmplă, iar de mă cunoşti, treci peste faza asta căci n-o faci (mă cunoşti) mai bine decît mine! Şi acum să revenim la scris- cred că mi-au cam lipsit acele momente, deşi scurte..aproape nevăzute, de-ar fi să le raportez la lungile şi nesfîrşitele clipe de leneveală, mari ca nişte zile de vară ale unui ţăran prins de timp pe cîmp, cu sapa-n mîini, în mijlocul unui lan de porumb inundat de ierburi; clipe în care mă plimbam prin mine şi-mi vorbeam de viaţă, de viaţa mea- desigur- dar vorbeam. Urăsc atunci cînd văd o mulţime de oameni care tace. Ciudat? Poate, nu zic nu... Dar sunt sigur c-ar avea ce să-şi spună unii altora...unul celuilalt. De ce tac? De ce nu-şi vorbesc? Sau poate vorbesc, dar nu pentru toate urechile... ? 
         Îmi taci de atîta timp... O să-ţi zici acum, probabil- "deci, a început a mă urî...că doar asta nutreşte faţă de cei ce tac"- ! Alungă-l, după ce te atinge, acest gînd...alungă-l! Şi ştii de ce ?, fiindcă tot de atunci de cînd nu-mi mai vorbeşti (ciudat da? ) ai devenit o vorbăreaţă jumătate ( ca să vezi că nimic nu-i prea ciudat cînd vine vorba de raportul dintre noi). Da, o vorbăreaţă. Îmi vorbeşti ba în minte, ba în inimă, ba în ambele concomitent; îmi vorbeşti frumosul din noi, mi-l cînţi odată cu păsărelele geamului de august ( am lăsat praful să se aşeze liniştit pe el, nu l-am şters. Nu...de data asta nu e de la lene. E de la prostia asta de melancolie- îmi place mie să mă expun şi de-asta am zis că, pe acelaşi geam al timpului la care ţi-am zărit căpş'orul ivindu-se, ar sta bine un rînd sau două de dor, scrise pe praf), mă vorbeşti pe mine...dar nu pot percepe şi acum înţeleg că, defapt, e mai mult decît normal că nu te-am înţeles cîndva- bondarul n-a înţeles nici el de ce o floare se desface aşa frumos pe timpul zilei iar, ajunsă pe-nserate, se închide..frumos şi de data aceasta, n-a înţeles sărmanul că ea, floarea, pentru el făcea acestea. Eu nici azi nu te înţeleg...ce ascunzi tu, ce-mi şopteşti în limbă mută?  
        De curînd, iar pentru a fi mai concret, între 7-9 mai, am avut mai mult decît deosebita ocazie să fiu tolerat ca membru al unui grup ţintă vizat de unul din cele mai deocheate proiecte dintre toate de care am fost, de-a lungul vremii, atins. Iar cînd zic "deocheat" o zic cu tot respectul faţă de cei de-au organizat trainingul, acesta fiind, în viziunea "autorului", unul din cele mai "la temă" calificative! 
        Fiecare fiinţă omenească ascunde în adînca ei intimitate, cu o nestăpînită pudoare, cel puţin o taină, experienţa unei dorinţi sau a unui fapt, ceva de nespus şi inexprimabil, pe care nimeni altul nu i-l ştie şi pe care nici nu l-ar putea înţelege. Poate e aşa fiindcă timpul e o chestie convertibilă, şi nu neapărat convertibil ca esenţă şi structură căci legea lui rămîne veşnică şi neschimbată: un foc în care ne ardem secundele, pe cît convertibilă ca modalitate de "administrare". E cam ca la cei dependenţi, şi nu e de mirare, odată ce timpul este un drog. Şi chiar de e unul legalizat, el tot drog rămîne. Dar să vedem ce-a fost cu trainingul de care vorbeam...   
               Bucuria şi durerea sunt, poate, cei mai răi măsurători ai orelor; prima le face secunde, cealaltă le transformă-n secole. Acum, nu ştiu de-aş fi în stare să merg la sigur spunînd cît timp oi fi petrecut, fără a privi calendarul, la Vadul lui Vodă, în acea superbă staţie de odihnă botezată, după cum presupun, nu la întîmplare ("Dacia"). Dar aş putea una s-o zic cu toată inima, asumîndu-mi întreaga răspundere: am fost chinuit în cel mai plăcut mod.. (Flo, încă nu e timpul...dar v-a veni, că la sigur amintesc de pedeapsă :) )!  Unul din cele mai mari vise ale mele ar fi să mă trezesc în una din dimineţi într-o societate perfectă. Şi, deşi anul 2012 nu a fost pînă în prezent nici pe aproape anul meu, de la 7 mai şi pînă azi speranţa că voi trăi cîndva într-o societate dacă nu perfectă atunci, cel puţin, conştientă şi receptivă, s-a fortificat vizibil. Nu mă lasă inima să vă prăfuiesc cu cuvinte, fiindcă-s prea mici cuvintele pentru voi toţi, oameni frumoşi şi, foarte important pentru mine, oameni de viitor pe care v-am cunoscut acolo. De asta n-am să caut să cer cerului să vă ridice monumente, ele ar ştirbi din valoarea voastră, şi nici opere să vă dedice, aceseta v-ar maltrata aruncîndu-vă-n standarde şi pagini numărate, o să cer să primiţi vagoane de răbdare, nenumărate tone de pasiune, munţi de voinţă, oceane de forţe şi ,aplicînd acestea şi altele, să obţineţi realizări frumoase atîtea cîte particule are soarele (i-auzi, chiar oare cîte or fi fiind :D ).   
        Şi mă leagă amintiri frumoase de acel 7-9 mai. Una, şi poate cea mai trăsnită, ar fi pedeapsa acordată de Flo. Aici ţin să-i mulţumesc atît ei, cît şi Cristinei...fără ele nu aş fi încarcerat această mica mare amintire. Dacă aş începe a o povesti aş strica farmecul tot, chestia asta trebuiă văzută măcar, dacă nu făcută ( aici se rîde cu inima :) )! Eu păstrez ideea şi, atunci cînd ne revedem toţi ( e mare speranţa că asta o să fie), vă arătăm tuturor: Flo va arăta ce înseamnă a da pedespe iar noi, cei de-am simţit asta deja, vă vom arăta cum se îndeplinesc acestea :)!   Viitorul e ceva la care oricine ajunge în ritmul a şaizeci de minute pe oră, orice ar face, oricine ar fi. De aceea trebuie să ne punem ton de alarmă ideea că timpul zboară şi că nu poţi nicidecum ucide trecutul din viitor. Unica cale de-a micşora regretul ar fi raţionalizarea la cote cît mai mari a prezentului. 
         Şi, ca să încheiem într-o cheie mai aiurită, să trecem pagina, şi să continuăm...         
      Şi iar îmi taci. Mă omoară tăcerea ta. Mă ucid perioadele cînd dispari cu totul din viaţa mea, cînd te teleportezi pur şi simplu. Mă epuizează ideea că ar fi posibil să-ţi petreci timpul fără a face nimic, şi totuşi nu te îngădui să-mi dai de veste. Acum am ajuns a-mi pune întreabarea: Care este diferenţa dintre dragoste şi obsesie? Nu te fac amîndouă să stai treaz noaptea, să bîntui pe străzi, o victimă a propriei tale imaginaţii, a propriei inimi? Nu te scufunzi în amîndouă cu capul înainte, ca în nisipuri mişcătoare. Nu e fiecare bărbat îndrăgostit un prost şi fiecare femeie o sclavă? Dragostea e ca ploaia: se transformă în gheaţă sau dispare. Acum o vezi, acum nu o mai găseşti, indiferent de cît de mult o cauţi. Dragostea se evaporează. Obsesia este mai reală, doare, ca un ac în fund, ca o piatră în pantof. Nu dispare într-o clipă. Un telefon de dimineaţă plin de regrete . O scrisoare care spune "Dragă, la revedere din partea mea". Obsesia are un gust familiar. Ceva ce ştii de o viaţă. Se instalează şi stă la pîndă, rămîne cu tine. O emoţie care ar trebui legată şi aruncată la gunoi, înlocuită cu gînduri mai serioase, mai puţin dureroase, mai pure... O fi fiind aşa, sau o fi fiind altfel. O a doua, cel puţin, posibilitate mereu a existat. Ceea ce ţine de mine însă: am o obsesie pentru dragoste. Sunt obsedat să iubesc oamenii. Şi-i iubesc... Dar se pare că multe, mult prea multe lucruri se fac fie doar în planuri, fie nu îndeajuns de bine, fie bine dar în zadar. Dar se pare că, deşi-mi investesc totul în ei, lăsîndu-ţi ţie doar poza din dormitor şi mirosul parfumului, această animalică maşinărie nu reacţionează la străduinţele mele,nu poate fi sensibilizată, nu se mulţumeşte că mă îndepărtează de tine... Dar se pare că timpul nu crează lipse, el doar le conturează!  Dacă iubirea înseamnă libertate,atunci suntem liberi amîndoi...Eu...Eu mi-am împărţit inima în versuri rebele şi-am înţeles că de fapt,iubirea înseamnă căutare, iubirea înseamnă dor, înseamnă să tot găseşti şi să pierzi...viaţa. Ea ba există, ba nu mai există. Şi doar atunci cînd teama se va muta în alt trup,voi risca, pentru că în acel moment voi fi sigur că voi cîştiga! Acum am prea multe îndoieli. Şi sunt atîtea fire de praf în capul meu. Fire pe care le înghit trepat şi, deşi lent, mă vor distruge, chiar dacă sunt conştient de asta! Ambiţia exorbitantă şi,totodată şi scepticismul mă vor distruge şi ele! Voi trece printr-o etapă în care debilitatea se va instala treptat în corpul meu,pregatindu-se de marea victorie. Mă va domina. Nu asta-i viaţa pe care mi-o doream. De la o vreme mă învîrt într-un continuu vîrtej al faptelor murdare, al cuvintelor rostite şi doar atît, al oamenilor egoişti şi mediocri... Dar vorbeşte-mi. Tu doar să-mi vorbeşti şi să-mi spui durerile. Lasă-mă, lasă-mă atît pe mine cît şi pe alâii ca mine să te ajutăm, să-ţi fim de folos. Fă-ne să devenim soţi iubitori, iubiţi şi amanţi chiar, de e cazul, doar lasă-ne să te ajutăm, Moldovă Tu !

Un altfel de zbor

Azi a fost aşa cald. Părea ca Pămîntul e însăşi Soarele şi că caută a trimite priviri calde şi ocheşe cosmosului. Azi negustorii au făcut vălva cu pălărioarele de paie; îi auzeam de la trei cartiere depărtare. Şi nu cred că este cineva să vorbească mai convingător despre insolaţii decît această mare familie de meseriaşi. Pai sigur că mare, de ce te miră!? La urma urmei, negustori suntem şi noi, chiar dacă nu avem la vînzare pălărioare din paie sau nu ieşim cu alt fel de mărfuri în văzul oamenilor propunînd insistent să ne fie procurate. Te întrebi acum, probabil, de nu m-a lovit soarele de care vorbeam mai sus prea tare...!Nu, nu...nu te îngrijora. Sunt bine sau, cel puţin, aşa se poate presupune. Dar să revin la negustorie şi veşnica noastră ocupaţie. Azi, în timpul orei de psihoanaliză comparată, mă gîndeam acasă, era de parcă vedeam poarta şi pe matale cum arunci după un pui mai neascultator , încercind să-l reintorci acasă. Mă gîndeam: aşa mai păream cu acel pui. Căci pui sunt şi eu, al matale şi-al tatei. Doar ca după mine arunci cu gînduri şi rugăciuni, mă ţinteşti cu dragoste şi grijă, aşa faceţi ambii încă de dinaintea primului meu scîncet. Astfel, mi-aţi dat întreg timpul vostru, ori nu timpul este moneda vieţii unui om, unica monedă pe care o deţine şi numai el poate hotarî cum s-o folosească, nu clipa este flacăra în care arde intreaga existenţă a noastă !?  Uneori, trezit mult prea devreme dimineţile, stau şi ascult liniştea unui oraş adormit. Apoi, fug în trecut, atunci cînd mă trezeam  pe ritmul muzicii fredonate de vietăţile de pe lîngă casă, dirijate de Pechea- al nostru frumos cocoş. Şi mă întrebam aproape mereu, de ce la fiece revărsat de zori, cocoşii suspină dureros de repetate ori. Acum parcă încep a înţelege: Pechea îmi amintea, primul, că am mai îmbătrînit cu o zi, că în oglinda unei alte dimineţi s-a arătat aceeaşi imagine : imaginea vieţii noastre, mamă, cu o noapte amputată. Îmi spunea Bogdan, prietenul de care-ţi tot povestesc în răvaşele mele, că viaţa cu adevărat trăita e în trecut sau în viitor, că cică prezentul e doar un interludiu, unul straniu, în care apelăm la trecut sau viitor pentru a ni se confirma că traim. Nu ştiu, parea de parcă ar fi furat baiatul ăsta cuvintele din mine aşa cum furam eu dulciurile ascunse de matale-n casa cea mare.
   Această scurgere tăcută a unor fire de nisip. De la acest ocol pe care-l face Luna în jurul Pămîntului şi ocolul Pămîntului în jurul Soarelui. Primul rid al omului matur şi primul strigăt al noului născut. O mică ambarcaţiune furată de orizonturi şi dată dispărută-n larg.Vaporul care (re)intră în port după o lungă şi anevoioasă călătorie.  Într-o maternitate, lîngă un geam amuzat de raze, pătucul unui copilaş. Într-un vechi cimitir de ţară, sub un vişin întunecat, un nume necunoscut, săpat pe un mormînt, un nume pe jumătate şters de vînt şi de ploaie. Natura care moare în fiecare iarna şi renaşte în fiecare primăvară. Mugurul care se desface şi frunza care cade, buburuza care aleargă umbre şi amintirea, de anul trecut, a degetului mărit prin dărnicia unei albinuţe care-şi uită, într-un final, acul în mîna mea.Soldatul care se întoarce din război; copilul care merge-n clasa întîi- totate miros a timp, toate lui se închină.
  E aşa frumos acum cerul. E plin de roşu. Această pîine zilnică a ochilor e de parcă ar fi fost, accidental, înmuiată în cel mai roşu vin de la noi, din beciul tatei. Îl privesc şi mă simt de parcă mă priveşte el pe mine, simt cum mă mîngîie cu lumina-i deja palidă. Văd lumina unor fulgere,sunt scîntei  de gînduri, uitate sau risipite, albe-negre la început, multicolore mai apoi. S-a stîrnit o furtună sentimentală cum nu mi-a mai fost dat să văd vreodată. Şi plouă ( deşi nu mai ştiu cum să acoper acest soare care-mi îneacă-n lumină vederea) cu suflete trecute peste cimitirul gîndurilor mele cu nume de doruri vii, unde un loc de veci e mai ieftin decît unul de-o clipă fiindcă... fiindcă viaţa e mai mică decît o clipă de Univers prin care trecem, fiindcă-i seară aici mamă, iar mie dor îmi este de ţară, de casă, de voi...!
   Într-o lume unde totul şi toate se clatină, avem evidenta nevoie de un sprijin. Acest sprijin care ne susţine nu poate fi decît căminul. Acest cămin are nevoie de un suflet, de o inimă care să ne mîngîie, să ne încurajeze, să ne spele sufletele gătindu-ne de "sărbătoarea" vieţii. Iar această inimă nu poate fi decît inima unei femei – unei mame; căci multe minuni sunt în Univers, dar capodopera creaţiunii rămîne palma tatei şi inima mamei. Plecat de-acasă, ai avut grijă să mă înveţi că în oceanul vieţii oamenii nu sunt decît nişte bărci. Doar adevaraţii oameni sunt insule care, deşi-s veşnic bătute de valuri, niciodată nu se îneacă. M-ai născut cu aripi, dar am uitat de ele. Azi prefer sa mă tîrîi prin viaţă, azi am uitat a mai zbura spre casă. Sunt mai trist ca alte dăţi acum, poate e fiindcă te-am visat. Se apropie sărbătorile, nu mai e mult. Prietenii zic c-or să rămînă să petreacă aici, împreuna. Eu totuşi cred că o să-mi caut aripile; şi acasă o să zbor! De pe Malul Timpului, cu dor de voi...

Dor de înfruntat va fi

Şi nu poţi şti ce te pîndeşte de după mîine, dar ...orice n-ar fi, niciodată n-o să poţi uita ochii care te urmăresc din spatele lui ieri.
  În viaţă, (ca şi-n război), ai trei opţiuni: să fii bun, să devii bun sau să renunţi (să invingi, să usuci aerul doar pentru a învinge sau să te dai bătut). Acum, singura putere de care mai dispun este să mă înfurii pe mine. Şi mă descurc, chiar îmi merge. E nevoie să schimb ceva, îmi zici, da ? Dar au mai rămas atît de puţini oameni care ar vrea să mă schimbe, încît mă întreb dacă n-oi fi eu unicul, că parcă totuşi aş avea nevoie de-o revoluţie. Dya-mi tot zice :"eşti un om bun" !Nu ştiu micuţo, chiar nu ştiu. Dar e cert că vedem altfel. Sau, poate, am încetat eu a vedea !!! Poate ca ochii mei au nevoie să fie spalaţi de lacrimi din cînd în cînd, ca să pot şi eu vedea viaţa mai clar(ă) după. Să nu o iei drept contrazicere, că nu e una. Mai mult: promit ca, atunci cînd nefericit voi fi, să încerc a nu compromite bunătatea cu care mă investeşti.
  Dar toate se întîmplă, se petrec...viaţa singură se petrece, iar asta mă surprinde, mă sperie. De asta, cred, aş avea nevoie de un masaj profund, clădit pe trăiri. Iar dacă ar mai fi posibil să fiu oropsit cu un televizor în frunte la care să pot privi mereu calea dreaptă şi aş respira cu ajutorul urechilor, folosind plămînii ca drept o a doua inimă, poate aş iubi mai mult şi mai corect aş fi, poate aş fi bun.
  A mai rămas relativ puţin, deşi am impresia că mă mai aşteaptă o veşnicie obligată să-mi ţină coatele pe băncile liceului. Uneori, sensibilizat de rutină, mă apuc de visat la studenţie. Sunt vise concrete care mă afectează direct. Şi atunci, mai spre finalul colajului vieţii fantastice pitulite-n dosul frunţii mele, mă loveşte realitatea:
  E multă iarba cosită de cînd nu m-au mai mîngîiat.
 Au fugit mulţi nouri pe cerul existenţei noastre, mamă, de cînd nu mi-ai mai pălmuit obrazul. Şi ce dor îmi e de casa unde, pe vremuri, tata mă mîngîia pîna mă prăpădeam de caldura şi adormeam pe braţele lui, dor de momentele cînd imi pălmuiai, pe rînd, obrajii cu sfaturi rupte din sufletul tău mare. Azi mamă am atîţia obraji cîte griji ai avut tu pentru noi, şi toţi se îmbujorează la gîndul că mîngîiaţi vor fi de inima voastră, a amîndurora, inimă din care ne-aţi plămădit !
     Dar timpul nu crează lipse, el doar le conturează iar odată cu multe alte contururi, în inimă se pictează deja dorul de cuib...

  (P.S Moartea e o teorie. Tot ce o tradează sunt propriile mîini murdare de ani, propriu-i tacîm cu ramaşiţe de luni, paharul încă mirositor de bautura orelor, propria-i gură murdară de timp...)

Cînd o să mă chemi

       Un cui negru în perete
       Agăţat stă azi în tindă,
       Amintind că n-are plete,
       Cerşind milă la oglindă.
                   *****
       Astfel văduv mi-e şi timpul
       Petrecut în lipsa ta.
       Mărginind toate la gîndul
       Că cîndva ne-om reavea.
                   *****
       Şi stau trist, cu ochii duşi.
       Mi-am ascuns în cer seninul,
       Unde, doi, cîndva-m fost puşi.
                   *****
       Iar de moarte nu mi-i frică,
       Nu mai mor de la venin
       Nici de-o fi sa-mi poarte pică
                   *****
      Căci te port pe tine-n inimi
      Şi de dor mi-e pieptul plin.
      Doar mă cheamă şi-am să vin.  

A noastră-ntîia noapte

     O noapte umedă ş-albastră
   A noastră noapte-întîi a fost.
   Ne glăsuia tăcerea noastră
   Ca un stomac în zi de post.
               *****
   Iar din înaltul bolţii sfinte
   De-argint, steluţe, evadau
   Pe gura mea. Suflet fierbinte
   Al tău surîs şi ochi erau.
               *****
   Și-atîtea nopți de-atunci plecară,
   Doar nopți frumos șoptite.
   Și numai cîte n-ascultară
   Al nopții cer cuvinte.
               *****
   Ne-a mai rămas o clipă mută
   Ce-mi poartă sufletul în gînd.
   Cred că-i bolnavă căci strănută
   A visului mormînt.
               *****
   Azi mintea-mi - văduvă bătrînă,
   Prin cimitir te cată.
   La a ta cruce, din lumină,
   O lacrimă mă ceartă.
               *****
   Şi-mi amintesc că port un suflet
   Ce-i încă plin de noi.
   Dar azi statuie sunt, cu umblet,
   Un rob sub bici de ploi.
               *****
   Pe rînd, grozavă, o teamă ne apasă,
   Iar timpul ani întregi pe cruci ne pune.
   Şi nu am de ales, invit azi moartea-n casă,
   În timp ce, greu oftînd, schiţez o rugăciune:
               *****
   - Singuratatea ei mă-nfricoşează, Doamne!
   Trezeşte-n mine neîmblînzită-nfiorare.
   Şi frică-mi este, m-aşez în închinare,
   Căci, iară, m-a ajuns a visului mustrare.
               *****
   Apoi te-aud. Ai glas sfîrşit de trudă:
   -E Dumnezeu cu noi, povestea El ne ştie.
   Vorbeşte-mi mut căci poate să ne-audă
   Şi să ne fure, unul altuia, pe veşnicie.
               *****
   -Pustietate arsă azi sufletul îmi este
   Iar ochii morţii rădăcini cresc în ţărînă.
   Simt forţa mînii sorţii ce ne aruncă peste
   Prapastia ce Dumnezeu o ţine-n mîna.
               *****
   Dar nu mai vreau, drept hrană, lipsa ta.
   De azi şi de merinde mă lipsesc.
   Căci încă de pe cînd lumea nu se rotea
   Eu al tau suflet îndrăgesc.
               *****
   Iar Dumnezeu păgîn mi-e, pe tine mi te fură.
   Lasîndu-mi casa vieţii cu geamuri ce lipsesc.
   Iar cînd se face dor te timpul ce trecură
   Eu ochii tăi căprui prin suflet răscolesc .
               *****
   -Dar nu sta trist, îmi zici, din suflet tu licoare,
   Şi nu-ţi întoarce faţa de la Dumnezeu.
   Căci chiar de ar fi scris să-ţi fiu pe veci departe
   Cu-a Lui mare putere noi ne-am visat, odorul meu!
               *****
   Şi-aş mai avea o rugă: prin visul meu cînd treci,
   Desculţă, fii desculţă, călcînd pe supărare.
   Şi-apropie-te de-mi strînge pleoapele mai tare.
   Să dorm o veşnicie, să te visez în veci...
               *****
   Şi-om sta sub bolta înstelată pînă în clipa de pe urmă
   Iar noaptea neagră catedrala pentru noi o sa rămîie.
   Şi-o să rămînă a vorbi, cîte-s în stele şi în Lună,
   A mea tăcere plînsă adusă din noaptea-ntîie

    

În timp trecut prieten te-am ales...

Frumoasă-i luna astăzi, iar
Mi-aleargă gîndul prin grădini.
Ieri mi te-a dat timpul în dar
Ca gîndu-mi, azi, sa te alinte-n suflet
                             pe-a leagănului mîini.
               *****
Îi fac din mîna, îi flutur din batistă,
Şi legăn timpul, de cireş, pe-o ramură.
Aş cere lunii de pe cer sa nu mai steie tristă
În timp ce oi ciopli prieteniei noastre chip
                                   în a timpului subţire marmură.
               *****
Şi aş cînta prieteniei, uitat sus, stînd la mansardă
Din suflet adunate- mulţimi de serenade.
În timp ce vine apă ce-n pace să ne scalde,
Să-aştept să bată vîntul, să-l văd în timp ce bate
                        şi să rotesc Pămîntul pîn` văd că răul cade.
               *****
Şi astfel  grele lanţuri, a timpului, eu zgudui cu mînie,
C-un zîmbet de durere prin suflet mă (, iar,) perind.
Fiind ca şi un leu de mîndru, ce-a temniţii tărie
Încearcă să înşele, dar forţa ironiei se naşte, creşte-n gînd
                                     a noastră moleculă de viaţă catalizănd.
               *****
Dar se ascunde frica, dispare, se divide
Cînd la lumină-apare , răstita din pămînt, prietenia de mi-o porţi.
Cînd inima ce te trăieşte-mi devine sprijin, m-alintă pentru toţi,
Cînd relaxat mă culc, adorm si mă-ncălzesc
                             iar gîndul tău de frate de-antregu mă înghite.
               *****
Încep a luci stele, în rînduri ordonate, cîte una,
Vibrează-a serii aer de plînsete, de dor.
Se-aşterne însă calmul, mă-mbata iar cununa
Ce tu o împleteşti cu drag, ce creştetu-mi acopera de-un nor,
                           şi nicidecum ma lasă, şi-aşa îmi face-ntruna,
               *****
Să mă visez ca singur, să m-asemui cu luna,
Şi-mi aminteşte zilnic ce de uitat să nu uit..


(P.S  A fost pentru prima oară cînd am folosit : " î ", " ă ", " ş " şi aşa mai departe..e mai greu la mine de făcut asta..dar a meritat :) )

http://www.youtube.com/watch?v=6VAkOhXIsI0

Un dor cu ochi rosii ( Cerul plingacios si datator de picaturile realitatii...)

 Si caut uneori in jur. Mangai orice imagine cu cite un gand. Ma las prada impresiei cum c-as fi puternic, de parca as juca mingi de flacari pe care, dupa placerea muschilor, le arunc in parti presurind pe campiile existentiale ale celorlalti pudra fricii si crema dulce-a delirului.Si stiu ca e ceva vremelnic. Sunt constient ca cat de curind turatia motorului va deveni o simpla rotatie asemanatoare celei acelor de ceasornic; o rotatie poate mai adormita decit a vechiului ceas de pe peretele cameri de unde, stand la masuta, gatesc mincaruri de cuvinte prevazute sa alimenteze fiecarui cititor cite un ochi. Si atunci cind motorul ideii v-a adormi si va uita sa-si mai respecte responsabilitatile, atunci voi sti ca timpul a venit. Ca s-a intors timpul la mine si ca viata va veni pe umerii brizei dinspre Marea Durere. Un vint care-mi va reaminti, a nu mai stiu cata oara, ce gust are amarul si ce amar poate fi uneori gustul. Tot ce vei gasi atunci in mine va fi vesnic intuneric, tipatoare liniste, vid vulgar si nici un strop mai mult !
       "Iar brizei dor ii zice,
        De suflet strins ma stringe,
        Si simt cum se prelinge
        Pe sufletul ce stins mi-e
        Frumos (ucis) fior!"
Trezit dar fata-n fata cu vintul, in dementa mea cautare a scaparii, uit ca totul abia a inceput. Uit ca ploi urmeaza, uit ca zile uitate de soare vin, uit ca plinsul meu de cind eram copil se va tranfigura in plinsetul naturii... Unei naturi turbate...va plinge cerul iar eu ma voi aprinde de la a ploii stropi...In fiece clipa insa a luptei inteleg unul si acelasi lucru, aerul mi-o sopteste : dorul paste zapada iernii de pe cimpul imbatrinit de asteptari ale aceleiasi amintiri...
   Iar adevarul, ca orice minus de iluzie, nu apare decat intr-o vitalitate compromisa a timpului. Instinctele, nemaifiind capabile de a alimenta farmecul erorilor in care se scalda viata, isi umplu golurile cu dezastrul luciditatii. Incepi sa vezi cum stau lucrurile si atunci nu mai poti trai sau, cel putin, nu mai poti fi la fel de increzut in iluzia vietii. Fara erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca un dependent suflet de vorbarie iubitor al tristetii caci om esti doar pana in clipa-n care oasele incep sa-ti scartaie de aceeasi tristete... Dupa aceea, ti se deschid toate drumurile, ai unda verde spre Oriunde..fara a cersi sa te lase sa treci o granita sau alta. Iar in tristete, in tristete totul are doua fete. Nu poti sa fii nici in iad si nici in rai, nici in viata si nici in moarte, nici fericit si nici nefericit. Un continuu plans fara lacrimi te ia sub protectie, un echivoc fara sfarsit. De asta niciodata viata nu mi-a parut demna de a fi traita. Ea merita uneori prea mult si alteori prea putin. Dar e insuportabila in amandoua cazurile. Sinuciderea din dragoste de viata nu e cu nimic mai neindreptatita decit cea oficiala si curenta, cunoscuta de cotidianitate. Ba e chiar mai naturala... Raiul este o stare de sinucidere continua, ca si iadul, doar ca e invelit in lumina( dar oare iadul nu e eclipsa raiului, nu apare umbra drept efect al luminii? Odata dovedita rudenia, nu avem dreptul sa concluzionam ca structura ADN a iadului este identica cu cea a raiului?). Intre ele se intercaleaza starea de nesinucidere numita "a fi", vesnica si permanenta existenta.
  Singuratatea este o opera...una de convertire la tine insuti. Se intampla insa ca, adresandu-te numai tie, ceea ce ai mai bun sa devina independent de identitatea ta fireasca. Si astfel te adresezi cuiva, altuia, din necesitatea cristalizata de atasare a dependentului, de indeplinire a conditie. De aici, sentimentul ca nu esti singur de cate ori esti mai singur caci toate apele au culoarea inecului asa cum toate padurile ascund umbra mirosului ( si totusi, se pescuieste intens si se consuma peste masura suficientului desi se mai apuca si azi (sau mai ales azi) sa se moara de foame; defrisam ca apucatii fara a numara frunzele pe care le dezramuram (daca exista desfrunzit de ce nu ar exista si dezramurat !), vinam mai serios decit stramosii nostri - fugare umbre dezhainate ( toate sansele sa fie cuvint gresit..) cu bate in maini si imaginea familie flaminde atirninda de manerul acesteia! Am evoluat...doar in privinta portului si armelor, ca de restu ma roade tare indoiala).
   Cum iti spuneam : fara iubirea omul devine o scorbura. Toata viata am iubit conform schitei pe care nu o mai repet. De ce a fost mereu ?Dar oare fara pasiune omul poate deveni altceva inafara de o forta latenta, o simpla posibilitate, asemenea cu piatra care asteapta lovitura fierului pentru a scoate scantei ? (acum sa-ti demonstrez capacitatile mele supranaturale de a prevede ) : daca ar fi sa dau raspuns, aflat fiind in situatia cind am in fata patru variante si la mijloc un milion (variantele: A-nu; B- nu stiu; C-posibil; D- da) pai eu as raspunde: "Varianta corecta este A ... nu". As lua milionu si mi-as cumpara mii de borcane cu ciocolata si citeva zeci de pachete cu vanilie !!Dar sa revenim la omul care iubeste caci anume el este omul capabil sa creeze frumosul, sapand in jurul sau la fel cum apa modeleaza malurile- din initiativa impusa de dragostea ei (apei) fata de vint! Asa ajunge ca pasajul biblic:"creat dupa chipul si asemanarea Sa" sa fie confirmat: omul devin un creator infinit micsorat valorii Lui, desigur, dar raportat semenilor el creator ramine. Iar cel ce creeaza nu trebuie supus dorintelor mulţimii. Fiindca insasi creatia lui trebuie sa devina dorinta multimii. Multimea trebuie sa primeasca spirit si apoi sa schimbe in sentiment ceea ce a primit. Ea nu este decat un pantec. Hrana primita trebuie sa fie schimbata de ea in farmec si lumina. Sa ajunga, in urma unei digerari cu creierul si sufletul, o multime care ar fi capabila sa demonstreze ca merita serviciile naturii (caci cea din urma, in caz de neredresare a situatiei, va avea grija sa ne distruga, inainte de a fi ea distrusa de catre noi, cu cel putin o zi!). Si dat fiind faptul ca orice creatie adevarata nu reprezinta o sentinta pentru viitor, o cautare a himerei si/sau utopiei ci un chip nou deslusit din prezent care nu este decat o rezerva de materiale primite mostenire, si pentru care tu nu ai nici de ce te bucura nici de ce te plange, pentru ca ele, ca si tine, mine si restul miliardelor de vietuitoare, există – si atat tot.

   Dar arta este atit de multipla, are atitea forme.  Exista o arta neobisnuita,cea a tacerii - arta nu mai putin insemnata si eficace ca arta de a vorbi. A asculta si a tacea, a privi si a tacea, a tacea in mod deliberat, cu fermitate, in chip absolut, este o neobisnuita si pretioasa regula de viata. Dar pentru teatru surd avem nevoie de spectatori cu ochi tineri si vioi, iar pentru arta tacutului avem nevoie de ascultatori surzi.
 (P.S Si ca aminteamm de auz..auzi? E imaginatia mea care sforaie in halul asta? Ce, imi zici ca n-o auzi? Atunci reciteste, si de data asta fa-o mai atent , iar cind revin ( plec sa-mi odihnesc imaginatia), o sa te invit la citire iar, de cuvinte altele. Pina atunci insa...pofta mare la cuvinte multe (sper ca am nimerit doza sarii si a condimentelor atit cit sa fie suportabil gustul final ;)  ) !