Un dor cu ochi rosii ( Cerul plingacios si datator de picaturile realitatii...)

 Si caut uneori in jur. Mangai orice imagine cu cite un gand. Ma las prada impresiei cum c-as fi puternic, de parca as juca mingi de flacari pe care, dupa placerea muschilor, le arunc in parti presurind pe campiile existentiale ale celorlalti pudra fricii si crema dulce-a delirului.Si stiu ca e ceva vremelnic. Sunt constient ca cat de curind turatia motorului va deveni o simpla rotatie asemanatoare celei acelor de ceasornic; o rotatie poate mai adormita decit a vechiului ceas de pe peretele cameri de unde, stand la masuta, gatesc mincaruri de cuvinte prevazute sa alimenteze fiecarui cititor cite un ochi. Si atunci cind motorul ideii v-a adormi si va uita sa-si mai respecte responsabilitatile, atunci voi sti ca timpul a venit. Ca s-a intors timpul la mine si ca viata va veni pe umerii brizei dinspre Marea Durere. Un vint care-mi va reaminti, a nu mai stiu cata oara, ce gust are amarul si ce amar poate fi uneori gustul. Tot ce vei gasi atunci in mine va fi vesnic intuneric, tipatoare liniste, vid vulgar si nici un strop mai mult !
       "Iar brizei dor ii zice,
        De suflet strins ma stringe,
        Si simt cum se prelinge
        Pe sufletul ce stins mi-e
        Frumos (ucis) fior!"
Trezit dar fata-n fata cu vintul, in dementa mea cautare a scaparii, uit ca totul abia a inceput. Uit ca ploi urmeaza, uit ca zile uitate de soare vin, uit ca plinsul meu de cind eram copil se va tranfigura in plinsetul naturii... Unei naturi turbate...va plinge cerul iar eu ma voi aprinde de la a ploii stropi...In fiece clipa insa a luptei inteleg unul si acelasi lucru, aerul mi-o sopteste : dorul paste zapada iernii de pe cimpul imbatrinit de asteptari ale aceleiasi amintiri...
   Iar adevarul, ca orice minus de iluzie, nu apare decat intr-o vitalitate compromisa a timpului. Instinctele, nemaifiind capabile de a alimenta farmecul erorilor in care se scalda viata, isi umplu golurile cu dezastrul luciditatii. Incepi sa vezi cum stau lucrurile si atunci nu mai poti trai sau, cel putin, nu mai poti fi la fel de increzut in iluzia vietii. Fara erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca un dependent suflet de vorbarie iubitor al tristetii caci om esti doar pana in clipa-n care oasele incep sa-ti scartaie de aceeasi tristete... Dupa aceea, ti se deschid toate drumurile, ai unda verde spre Oriunde..fara a cersi sa te lase sa treci o granita sau alta. Iar in tristete, in tristete totul are doua fete. Nu poti sa fii nici in iad si nici in rai, nici in viata si nici in moarte, nici fericit si nici nefericit. Un continuu plans fara lacrimi te ia sub protectie, un echivoc fara sfarsit. De asta niciodata viata nu mi-a parut demna de a fi traita. Ea merita uneori prea mult si alteori prea putin. Dar e insuportabila in amandoua cazurile. Sinuciderea din dragoste de viata nu e cu nimic mai neindreptatita decit cea oficiala si curenta, cunoscuta de cotidianitate. Ba e chiar mai naturala... Raiul este o stare de sinucidere continua, ca si iadul, doar ca e invelit in lumina( dar oare iadul nu e eclipsa raiului, nu apare umbra drept efect al luminii? Odata dovedita rudenia, nu avem dreptul sa concluzionam ca structura ADN a iadului este identica cu cea a raiului?). Intre ele se intercaleaza starea de nesinucidere numita "a fi", vesnica si permanenta existenta.
  Singuratatea este o opera...una de convertire la tine insuti. Se intampla insa ca, adresandu-te numai tie, ceea ce ai mai bun sa devina independent de identitatea ta fireasca. Si astfel te adresezi cuiva, altuia, din necesitatea cristalizata de atasare a dependentului, de indeplinire a conditie. De aici, sentimentul ca nu esti singur de cate ori esti mai singur caci toate apele au culoarea inecului asa cum toate padurile ascund umbra mirosului ( si totusi, se pescuieste intens si se consuma peste masura suficientului desi se mai apuca si azi (sau mai ales azi) sa se moara de foame; defrisam ca apucatii fara a numara frunzele pe care le dezramuram (daca exista desfrunzit de ce nu ar exista si dezramurat !), vinam mai serios decit stramosii nostri - fugare umbre dezhainate ( toate sansele sa fie cuvint gresit..) cu bate in maini si imaginea familie flaminde atirninda de manerul acesteia! Am evoluat...doar in privinta portului si armelor, ca de restu ma roade tare indoiala).
   Cum iti spuneam : fara iubirea omul devine o scorbura. Toata viata am iubit conform schitei pe care nu o mai repet. De ce a fost mereu ?Dar oare fara pasiune omul poate deveni altceva inafara de o forta latenta, o simpla posibilitate, asemenea cu piatra care asteapta lovitura fierului pentru a scoate scantei ? (acum sa-ti demonstrez capacitatile mele supranaturale de a prevede ) : daca ar fi sa dau raspuns, aflat fiind in situatia cind am in fata patru variante si la mijloc un milion (variantele: A-nu; B- nu stiu; C-posibil; D- da) pai eu as raspunde: "Varianta corecta este A ... nu". As lua milionu si mi-as cumpara mii de borcane cu ciocolata si citeva zeci de pachete cu vanilie !!Dar sa revenim la omul care iubeste caci anume el este omul capabil sa creeze frumosul, sapand in jurul sau la fel cum apa modeleaza malurile- din initiativa impusa de dragostea ei (apei) fata de vint! Asa ajunge ca pasajul biblic:"creat dupa chipul si asemanarea Sa" sa fie confirmat: omul devin un creator infinit micsorat valorii Lui, desigur, dar raportat semenilor el creator ramine. Iar cel ce creeaza nu trebuie supus dorintelor mulţimii. Fiindca insasi creatia lui trebuie sa devina dorinta multimii. Multimea trebuie sa primeasca spirit si apoi sa schimbe in sentiment ceea ce a primit. Ea nu este decat un pantec. Hrana primita trebuie sa fie schimbata de ea in farmec si lumina. Sa ajunga, in urma unei digerari cu creierul si sufletul, o multime care ar fi capabila sa demonstreze ca merita serviciile naturii (caci cea din urma, in caz de neredresare a situatiei, va avea grija sa ne distruga, inainte de a fi ea distrusa de catre noi, cu cel putin o zi!). Si dat fiind faptul ca orice creatie adevarata nu reprezinta o sentinta pentru viitor, o cautare a himerei si/sau utopiei ci un chip nou deslusit din prezent care nu este decat o rezerva de materiale primite mostenire, si pentru care tu nu ai nici de ce te bucura nici de ce te plange, pentru ca ele, ca si tine, mine si restul miliardelor de vietuitoare, există – si atat tot.

   Dar arta este atit de multipla, are atitea forme.  Exista o arta neobisnuita,cea a tacerii - arta nu mai putin insemnata si eficace ca arta de a vorbi. A asculta si a tacea, a privi si a tacea, a tacea in mod deliberat, cu fermitate, in chip absolut, este o neobisnuita si pretioasa regula de viata. Dar pentru teatru surd avem nevoie de spectatori cu ochi tineri si vioi, iar pentru arta tacutului avem nevoie de ascultatori surzi.
 (P.S Si ca aminteamm de auz..auzi? E imaginatia mea care sforaie in halul asta? Ce, imi zici ca n-o auzi? Atunci reciteste, si de data asta fa-o mai atent , iar cind revin ( plec sa-mi odihnesc imaginatia), o sa te invit la citire iar, de cuvinte altele. Pina atunci insa...pofta mare la cuvinte multe (sper ca am nimerit doza sarii si a condimentelor atit cit sa fie suportabil gustul final ;)  ) !