Când dragostea se naște iarna

În palmele tale fulgi o să cadă,
Toamna, privește, s-a stins.
Și eu te-am visat, alergai prin zăpadă
Cu părul alb, nins.
                *****
Cu genele albe, cu genele ninse,
Erai unica caldă din ierni,
Sălcii aprinse, le mai ții oare minte
Pe malul zilei de ieri.
                 *****
Păsări departe, drumuri lungi,
Frunze iubite de noi...
Dusă e toamna și n-o mai ajungi
Și n-o mai aduci înapoi.
                  *****
Stinsă e toamna sub sălcii bătrâne,
Ploaie și vânt la amiezi,
Hai, draga mea, să trăim până mîine,
Hai să trăim în zăpezi.

Îndemn

Eu vă iubesc în legea mea
Și tot asemenea vă vând.
Să nu-mi dea cerul altă stea,
Credeți-mă așa cum sânt.
            ****
În casa voastră cald și bine,
În vatră focul arde sfânt,
Nu vă uitați chioriș la mine,
Credeți-mă așa cum sânt.
            ****
Sălășluind în astă viață,
Copil rămân lângă Pământ,
Afară ninge și îngheață,
Primiți-mă așa cum sânt.
           ****
Să nu-mi dea cerul altă stea,
Nici alt însemn pentru cuvânt,
Eu vă iubesc în legea mea,
Iubiți-mă așa cum sânt.

Rece

Cald, obrazul  tău atinge
Rece aripă de fulgi,
Altă iarnă prinde a ninge
Peste-ale tale plete lungi.
                  *****
Nu te du`, nici nu mă lasă
Într-un alb oftat de nuci,
Parcă-ai legăna mătase,
Când răsai ori când te duci.
                    *****
Parcă depeni o poveste
Într-al vorbei tale rost:
Înainte mult mai este,
Înapoi e tot ce-a fost!
                    *****
Luneci singură, frumoasă,
Parcă vii, parcă te duci,
Nu te du, nici nu mă lasă
Într-un alb oftat de nuci.

Miros de suflet

Aroma florii aceste – miere
                                 pentru doar o albină,
Cu roua odată pleacă, pe unde-a venit:
Tot mai departe, tot mai senină,
Tot mai aprape de asfințit.
               *****
Ascunsă ochilor, mâinilor negăsită
Drăgostos mângâiată
                                de-mbrățișate tulpini,
Pulberia florii ascultă smerită
Soarele roș, coborând în ciorchini.
                 *****
Aroma florii, iubita mea adormindă,
Aducătoare de rod și de calde ninsori ...
Prin suflete-albastre iarăși colindă
O noapte de lacrimi, o noapte de sori.

Opinie

Îmi cert rațiunea,
Din mine o alung,
Aș vrea să ajung
la capătul lucrurilor
care nu știu să mintă,
care nu mint.
Aș vrea
să spintec fiece cuvânt,
să-l privesc pe dinăuntru,
aș vrea să strivesc
sensurile
și să le gust sângele
ca pe o băutură
răcoritoare.

Rațiunea nicând nu doare.
Rațiunea e o poruncă.

Sunt punctul vulnerabil
al sufletului meu.

Memorie

Mi-i dor de o pădure – neânverzite creste
Pe mohorâte ramuri întruna frământând,
Când nu e primăvară, nici iarnă nu mai este,
Când se prefac în lut zăpezile, plângând.
                       *****
Atunci o resemnare aproape neștiută
Ridică falnic sceptrul prezentului trecut
Și lacom îl împlântă în orișice minută,
De care eu tăișul vieții îl ascut.
                        *****
Mi-i dor de o pădure, s-aud cum vântul urlă,
Cum singuratici lupii cu colții înspumați
Își aflu partea lor de dragoste și ură
Între iubiri văjmașe și dușmănii de frați,
                         *****
     Cum, cimitir de frunze, pământul, ah,
                                                                 pământul
     Își dezvelește morții cinstitelor lumini,
     Ca niciodată darnic le dăruie cuvântul,
     Iar ei rămân cu ochii privind ca la străini,
                          *****
Iar ei rămân ai noștri iubiți din nelumină,
În rădăcini hrăniți cu-al sevelor tumult...
Pe nici o cale astăzi nu-i mai aștept să vină,
Întodeauna, însă, îi chem și îi acult.

Această clipă

De câte ori murim, fără măcar a ști,
C-așa se cheamă moartea ce ni-i dată ...
De peste noapte noaptea s-a prefăcut în zi
Și toate în jur curg la fel ca altădată.
                    *****
Au înflorit în zori ferestrele a iarnă,
A primăvară roua din vechi priviri a nins,
O frunză a pornit sub ram să se aștearnă,
Ca lacrima o stea din ceruri s-a aprins.
                     *****
De înălțime șoimul și-a sprijinit aripa,
Să vadă firul ierbii răzbind țărâna grea,
Iar eu închid pleoapa și văc cum trece clipa
Prin pașnice văzduhuri, luându-ne cu ea.
                     *****
Și-atunci, abia atuncea pornesc a înțelege,
De toate amintindu-mi, câte au fost...sau nu,
Că dânsa e puterea chemată să ne lege
Pe noi cu ale lumii frumoase voci. Iar tu,
                      *****
De-atâtea ori tu, noapte, în zi mereu schimbată,
Tu, frunză, amintirii făcută așternut,
Tu, șoim, și fir de iarbă, și stea înlăcrimată,
Cu ale voastre treceri și noi ne-am fost treacut.
                      *****
Am fost sfârșit cu voi, am înviiat odată,
Dar n-am știut nicicând că-ncepem, ori sfârșim.
Curg toate-n jur la fel, la fel ca altădată.
Din clipă-n clipă noi ne naștem și murim.