Azi a fost aşa cald. Părea ca Pămîntul e însăşi Soarele şi că caută a trimite priviri calde şi ocheşe cosmosului. Azi negustorii au făcut vălva cu pălărioarele de paie; îi auzeam de la trei cartiere depărtare. Şi nu cred că este cineva să vorbească mai convingător despre insolaţii decît această mare familie de meseriaşi. Pai sigur că mare, de ce te miră!? La urma urmei, negustori suntem şi noi, chiar dacă nu avem la vînzare pălărioare din paie sau nu ieşim cu alt fel de mărfuri în văzul oamenilor propunînd insistent să ne fie procurate. Te întrebi acum, probabil, de nu m-a lovit soarele de care vorbeam mai sus prea tare...!Nu, nu...nu te îngrijora. Sunt bine sau, cel puţin, aşa se poate presupune. Dar să revin la negustorie şi veşnica noastră ocupaţie. Azi, în timpul orei de psihoanaliză comparată, mă gîndeam acasă, era de parcă vedeam poarta şi pe matale cum arunci după un pui mai neascultator , încercind să-l reintorci acasă. Mă gîndeam: aşa mai păream cu acel pui. Căci pui sunt şi eu, al matale şi-al tatei. Doar ca după mine arunci cu gînduri şi rugăciuni, mă ţinteşti cu dragoste şi grijă, aşa faceţi ambii încă de dinaintea primului meu scîncet. Astfel, mi-aţi dat întreg timpul vostru, ori nu timpul este moneda vieţii unui om, unica monedă pe care o deţine şi numai el poate hotarî cum s-o folosească, nu clipa este flacăra în care arde intreaga existenţă a noastă !? Uneori, trezit mult prea devreme dimineţile, stau şi ascult liniştea unui oraş adormit. Apoi, fug în trecut, atunci cînd mă trezeam pe ritmul muzicii fredonate de vietăţile de pe lîngă casă, dirijate de Pechea- al nostru frumos cocoş. Şi mă întrebam aproape mereu, de ce la fiece revărsat de zori, cocoşii suspină dureros de repetate ori. Acum parcă încep a înţelege: Pechea îmi amintea, primul, că am mai îmbătrînit cu o zi, că în oglinda unei alte dimineţi s-a arătat aceeaşi imagine : imaginea vieţii noastre, mamă, cu o noapte amputată. Îmi spunea Bogdan, prietenul de care-ţi tot povestesc în răvaşele mele, că viaţa cu adevărat trăita e în trecut sau în viitor, că cică prezentul e doar un interludiu, unul straniu, în care apelăm la trecut sau viitor pentru a ni se confirma că traim. Nu ştiu, parea de parcă ar fi furat baiatul ăsta cuvintele din mine aşa cum furam eu dulciurile ascunse de matale-n casa cea mare.Această scurgere tăcută a unor fire de nisip. De la acest ocol pe care-l face Luna în jurul Pămîntului şi ocolul Pămîntului în jurul Soarelui. Primul rid al omului matur şi primul strigăt al noului născut. O mică ambarcaţiune furată de orizonturi şi dată dispărută-n larg.Vaporul care (re)intră în port după o lungă şi anevoioasă călătorie. Într-o maternitate, lîngă un geam amuzat de raze, pătucul unui copilaş. Într-un vechi cimitir de ţară, sub un vişin întunecat, un nume necunoscut, săpat pe un mormînt, un nume pe jumătate şters de vînt şi de ploaie. Natura care moare în fiecare iarna şi renaşte în fiecare primăvară. Mugurul care se desface şi frunza care cade, buburuza care aleargă umbre şi amintirea, de anul trecut, a degetului mărit prin dărnicia unei albinuţe care-şi uită, într-un final, acul în mîna mea.Soldatul care se întoarce din război; copilul care merge-n clasa întîi- totate miros a timp, toate lui se închină.
E aşa frumos acum cerul. E plin de roşu. Această pîine zilnică a ochilor e de parcă ar fi fost, accidental, înmuiată în cel mai roşu vin de la noi, din beciul tatei. Îl privesc şi mă simt de parcă mă priveşte el pe mine, simt cum mă mîngîie cu lumina-i deja palidă. Văd lumina unor fulgere,sunt scîntei de gînduri, uitate sau risipite, albe-negre la început, multicolore mai apoi. S-a stîrnit o furtună sentimentală cum nu mi-a mai fost dat să văd vreodată. Şi plouă ( deşi nu mai ştiu cum să acoper acest soare care-mi îneacă-n lumină vederea) cu suflete trecute peste cimitirul gîndurilor mele cu nume de doruri vii, unde un loc de veci e mai ieftin decît unul de-o clipă fiindcă... fiindcă viaţa e mai mică decît o clipă de Univers prin care trecem, fiindcă-i seară aici mamă, iar mie dor îmi este de ţară, de casă, de voi...!
Într-o lume unde totul şi toate se clatină, avem evidenta nevoie de un sprijin. Acest sprijin care ne susţine nu poate fi decît căminul. Acest cămin are nevoie de un suflet, de o inimă care să ne mîngîie, să ne încurajeze, să ne spele sufletele gătindu-ne de "sărbătoarea" vieţii. Iar această inimă nu poate fi decît inima unei femei – unei mame; căci multe minuni sunt în Univers, dar capodopera creaţiunii rămîne palma tatei şi inima mamei. Plecat de-acasă, ai avut grijă să mă înveţi că în oceanul vieţii oamenii nu sunt decît nişte bărci. Doar adevaraţii oameni sunt insule care, deşi-s veşnic bătute de valuri, niciodată nu se îneacă. M-ai născut cu aripi, dar am uitat de ele. Azi prefer sa mă tîrîi prin viaţă, azi am uitat a mai zbura spre casă. Sunt mai trist ca alte dăţi acum, poate e fiindcă te-am visat. Se apropie sărbătorile, nu mai e mult. Prietenii zic c-or să rămînă să petreacă aici, împreuna. Eu totuşi cred că o să-mi caut aripile; şi acasă o să zbor! De pe Malul Timpului, cu dor de voi...
