Nemulțumitule, eu...

Nemulțumitule de tine,
tu,
care adormi cu marea
sărată pe retine
și răscolești pustiul
în încercarea de-ai da de început,
îți recunoști viața
în doar un boț de lut.
Cu gândul în flăcări,
tu,
rudă cu toți fluturii,
în ochi purtându-i
iar în inimă, pentru ei, porți un pom;
tu care pe astă lume
te chemi cu simplul nume -
OM,
ia-mă cu tine,
lasă-mă cu tine,
amândoi să fim.

Nemulțumitule de lume,
tu,
care nu adormi niciodată,
care păstrezi veșnic ceru-n ochi
pentru a fi zburat de alții
ține minte:
Pentru Viitor
Prezentul este un Trecut
care va fi mort odată cu mâine.

                                                 

La întâlnire

Afară... Astăzi... Plouă. Iubesc ploaia. Când afară plouă, în mine plouă iar..plouăm și eu, și cerul. Două ceruri care plouă concomitent au fost, exact ca-n visele mele, două ceruri care se caută. Devin două corpuri. Eu iau corpul meu cu mine. Îl duc în parc. Cerul vine cu corpul său. Cerul vine în parc și el. Ne biciuim cu stropi. Loviturile-și șoptesc între ele cuvinte dulci. Ele se iubesc fără noi- doar loviturile și stropii lor. Tăcerea. Brusc vine Tăcerea cu corpul ei. O terță parte a durerii. Ne prezentăm drept trei corpuri vrăjmașe; ne (z)batem, mai excitate decât oricând, să ieșim din plasa normalității. Sărmane corpuri. Doar atingerile ne mai umanizează. Bine că atingerile nu lipsesc. Tresar. E încă acolo, ploaia e încă acolo, în geamul meu, în ochii și urechile mele. Văd Tăcerea cum pleacă. E ciufulită și respiră plăcut a plăcere. Instant înțeleg de unde la mine acea stare de oboseală. Trimit un gând în inspecție către buze. Le-am găsit- zâmbesc subtil dar sincer. Buzele mele-s mai deștepte decât mine. Ochii cad pradă pleoapelor. N-au de ales, coboară în suflet. Acolo găsesc o felie din emoția rămasă de la festinul de ieri. O iau, agale, spre ieri. Ne văd, suntem acolo. Ieri. Țipenie de om în jur. N-avem timp de oameni, ne-am regăsit. Au fost lungi secolele cele multe. Acum. Aici. Noi. Patru mâine se transormă-n două. Douăzeci de degete se prefac în mii de atingeri. Pornesc de la frunte, coborând agale, încet de tot, în jos. Te simt acolo, aproape, cu mine, în mine. În timp ce mâinile mele alunecă pe corpul tău, privirile tale, firul subțire de tremur, alunecă în mine. Fenomene identice; alunecări identice.Tu-mi cauți inima; mâinile mele-ți caută picioarele.

http://www.youtube.com/watch?v=gv9hrQzU0cA

Aburi. Mii de aburi în jurul nostru. E frig. Noi gâfâim. Se mai închide o pereche de ochi. Câte perechi de ochi închizi atâte porți ale plăcere descui. Nu ne vedem dar ne simțim. Atingerile văd. Ne desenăm. Eu am ajuns la mijlocul picturii. Mai perfecte forme n-aș fi putut picta. Nu mai simt greutatea Pământului. S-a șters totul, ai aruncat totul în spațiu. Parcul ne îmbracă-n întuneric. Tu mă îmbraci în plăcere. Eu te îmbrac în atingeri. Timpul ne îmbracă-n veșnicie. Ești acolo, ai ajuns, inima-ți simte și ea răsuflarea; ai pătruns în mine. Îmi șoptești că nu se putea mai reciproc. Îți răspund că nu se mai putea. Ne-am uitat, unul pe celălalt, în interior. Ne purtăm. Am interiorul răvășit. Hainele tale nu-s într-o stare mai brează. Își face simțită prezența Foamea. Ne căutăm iar. Ne vom căuta mereu. ”Revoluția corpurilor” nu va aștepta prea mult. Azi plec, dar te iau cu mine. Mâine vei pleca, dar vei alerga să mă regăsești.

Sufletul- femeie de moravuri ușoare

    Starea aceasta care mă lovește violent pe interior, căutând să iasă; îmi simt sufletul excitat și trist, îl aud cum gâfâie, cum se foiește-n așternut de neliniști. Alt gâfâit e cel al iernii...doar că aburii ei, scoși la iveală de gurile trecătorilor, trădează nu atât neliniște cât grabă. Alerg, tu aștepți, eu n-ajung, n-am s-ajung, n-am ajuns...aștepți și ești supărată. Sunt conștient că o să întârzii nepermis de mult și totuși ale(r)g drumurile cele mai lungi; încerci să pleci, pleci, faci primii și cei mai grei pași, te întorci...îți dai seama c-ai plecat fără tine, că te-ai lăsat pe același loc, în aceeași așteptare surdă, aceeași chemare oarbă. Te iei de mână încercând să te dai afară. Te ia frica, acum sunteți toți trei, Tu, frica și voi; îți simți mâinile înghețate pe ușă- ușa spre realitate. Frica indică prima direcție..priviți toți trei. Apar primele imagini. Ne vezi...Ne cerșim unul pe celălalt, neprivind că avem deja buzunarele pline cu regrete. Vrem fără să ne dorim. Ne dorim pentru că ne căutăm, necăutându-ne însă din dorință. Vrerea noastră să reduce la carnea buzelor. Acolo suntem noi, la hotarul sărutului, la marginea lumii adevărate. Nimicuri de acolo, un nimic în sus și un altul în jos, două nimicuri însărcinate, gata să nască multiple nimicuri mai mici. Cealaltă imagine o dictezi Tu; corpuri care vorbesc, suflete uitate-n case de toleranță, ”suflete ușoare”, mai ușoare decât cocotele lui Honoré de Balzac. O casă a sexului sufletesc... țipetele pătrunzând până-n imaginea dintâi. A treia imagine, imaginea propusă de voi, imaginează un flux de materie abia sesizabilă. Nimic ce ai putea ține în mână sau cu ce te-ai putea hrăni; ceva însă ce mănânci și susții din și cu greu. voi- pictorul sufocat de propria pictură. voi- vinovatul suprem, ucigașul, criminalul care ne-a lipsit de noi. voi ne-a pictat un noi mort, fără drept la viață...

     Starea aceasta care mă lovește violent pe interior a ieșit afară din mine...

Amurg de august

Pe înserate
păpușoaiele pe câmpurile Lăpușnei
prind glas ruginiu
și în leagănul vânturilor
freamătul le este
de toamnă vestitor.
Degrabă nucile vor prinde
să cadă de sus
cu ploaia în două
(ude și goale, ca născute atunci),
așa cum frumos poate să plouă
doar acasă.Degrabă bunica le va aduna
bătrână
precum o coajă de nucă
rămasă luare aminte pe ram.
Degrabă îngreunatele vii
de pe dealurile Lăpușnei
își vor sprijini strugurii în hăragii de corn
pregătiți cu iscusință de tata...
           *****
... Degrabă.
Dar deocamdată
negrăbită se apleacă peste sat
înserarea
și păpușoaiele
freamătă a toamnă...

Mai multe despre Lăpușna!

Prima toamnă străină

Feerică toamnă, anotimp nechemat,
Postume lucesc smaraldine
Ți-e palid obrazul de rod nestemat
Iar casa - de zboruri haine.
                   *****
Și pasăre și om alături coboară
Mereu mai aproape, mai alături mereu,
Să nu-i afle nimeni și să nu-i doară
Liniștea rămasă peste numele ”EU”.
                   *****
Aproape-i dimineața cu brumă argintie,
Puțină-i lumina, razele-i dor.
Mereu ostenit, în capătul viei
Ți-e lungă odihna, ți-e somnul ușor.
                   *****
Ți-e palid obrazul de rod nestemat,
Iar casa – de zboruri haine;
Feerică toamnă, anotimp nechemat,
Postume lucesc smaraldine.

      

Mama mea și-a tuturor ...

Și te saturi de lumină,
Și ți-i somnul călător,
Mamă blândă, mamă lină,
Mama mea și-a tuturor.
                 *****
Și cu var ți-e dat pe umeri,
Și cu rouă – pe vederi,
Vin cucuoare să le numeri,
Să le ierți de primăveri.
                 *****
Și te scuturi de lumină
Ca de murmur – un izvor,
Mamă bună, mamă lină,
Mama mea și-a tuturor.

Statornicie

http://www.youtube.com/watch?v=6iliU60nTZY

Trăim între furtuni, între furtuni și-mi pare
Că am ieșit din liniști ca pasărea din ou,
Purtați în nesfîrșire de-o apă zburătoare,
Ce scade și se pierde și-adaugă din nou.
                   *****
Trăim între furtuni, în toiul vijeliei
E fiecare tunet al cerului trimis,
Să ne încerce teama cu frigul măreției
Și îndrăzneala – cu al lumilor abis.
                    *****
Trăim între furtuni, dar înfruntând ispita
Ascuns de dulcea vatră, cu ea să-mbătrânesc,
Ne bucurăm ca pruncii când se alintă pita
În boabe sunătoare pe-ogorul românesc.
                   *****
Ne împlinim viața pe vreme luminoasă,
Știm rosturi, adevăruri,
                                    dar, parcă nu le-am ști.
Trăim între furtuni, aici făcu-ne-am casă
Și n-avem gând nici voie de a o părăsi.

Despre Tata

De brațele tale ca de vechii hăragi
Via își prinde degetele moi,
Să-mi povestești, mi-e dor, de ce taci
Cu palmele greu adunate sub ploi !?
               *****
Adormite-s cuvintele, uitate, știute,
Tăcerea freamătă adânc, cărunt.
Zile în șir nu mai vrea să te-asculte
Verdele-acesta sălbatic și crud.
                *****
Lumina veșminte de lună îți toarce,
Alunecă amurgul pe văi, obosit.
Să-mi povestești, aș vrea, vezi ... poama se coace
Iar frunza în toamnă coboară smerit.
                *****
Să-mi povestești, aș vrea, despre vechii hăragi,
Despre palmele greu adunate sub ploi,
Despre brațele tale , pe care, dragi,
Via le cuprinde cu degete moi. 

Când dragostea se naște iarna

În palmele tale fulgi o să cadă,
Toamna, privește, s-a stins.
Și eu te-am visat, alergai prin zăpadă
Cu părul alb, nins.
                *****
Cu genele albe, cu genele ninse,
Erai unica caldă din ierni,
Sălcii aprinse, le mai ții oare minte
Pe malul zilei de ieri.
                 *****
Păsări departe, drumuri lungi,
Frunze iubite de noi...
Dusă e toamna și n-o mai ajungi
Și n-o mai aduci înapoi.
                  *****
Stinsă e toamna sub sălcii bătrâne,
Ploaie și vânt la amiezi,
Hai, draga mea, să trăim până mîine,
Hai să trăim în zăpezi.

Îndemn

Eu vă iubesc în legea mea
Și tot asemenea vă vând.
Să nu-mi dea cerul altă stea,
Credeți-mă așa cum sânt.
            ****
În casa voastră cald și bine,
În vatră focul arde sfânt,
Nu vă uitați chioriș la mine,
Credeți-mă așa cum sânt.
            ****
Sălășluind în astă viață,
Copil rămân lângă Pământ,
Afară ninge și îngheață,
Primiți-mă așa cum sânt.
           ****
Să nu-mi dea cerul altă stea,
Nici alt însemn pentru cuvânt,
Eu vă iubesc în legea mea,
Iubiți-mă așa cum sânt.

Rece

Cald, obrazul  tău atinge
Rece aripă de fulgi,
Altă iarnă prinde a ninge
Peste-ale tale plete lungi.
                  *****
Nu te du`, nici nu mă lasă
Într-un alb oftat de nuci,
Parcă-ai legăna mătase,
Când răsai ori când te duci.
                    *****
Parcă depeni o poveste
Într-al vorbei tale rost:
Înainte mult mai este,
Înapoi e tot ce-a fost!
                    *****
Luneci singură, frumoasă,
Parcă vii, parcă te duci,
Nu te du, nici nu mă lasă
Într-un alb oftat de nuci.

Miros de suflet

Aroma florii aceste – miere
                                 pentru doar o albină,
Cu roua odată pleacă, pe unde-a venit:
Tot mai departe, tot mai senină,
Tot mai aprape de asfințit.
               *****
Ascunsă ochilor, mâinilor negăsită
Drăgostos mângâiată
                                de-mbrățișate tulpini,
Pulberia florii ascultă smerită
Soarele roș, coborând în ciorchini.
                 *****
Aroma florii, iubita mea adormindă,
Aducătoare de rod și de calde ninsori ...
Prin suflete-albastre iarăși colindă
O noapte de lacrimi, o noapte de sori.

Opinie

Îmi cert rațiunea,
Din mine o alung,
Aș vrea să ajung
la capătul lucrurilor
care nu știu să mintă,
care nu mint.
Aș vrea
să spintec fiece cuvânt,
să-l privesc pe dinăuntru,
aș vrea să strivesc
sensurile
și să le gust sângele
ca pe o băutură
răcoritoare.

Rațiunea nicând nu doare.
Rațiunea e o poruncă.

Sunt punctul vulnerabil
al sufletului meu.

Memorie

Mi-i dor de o pădure – neânverzite creste
Pe mohorâte ramuri întruna frământând,
Când nu e primăvară, nici iarnă nu mai este,
Când se prefac în lut zăpezile, plângând.
                       *****
Atunci o resemnare aproape neștiută
Ridică falnic sceptrul prezentului trecut
Și lacom îl împlântă în orișice minută,
De care eu tăișul vieții îl ascut.
                        *****
Mi-i dor de o pădure, s-aud cum vântul urlă,
Cum singuratici lupii cu colții înspumați
Își aflu partea lor de dragoste și ură
Între iubiri văjmașe și dușmănii de frați,
                         *****
     Cum, cimitir de frunze, pământul, ah,
                                                                 pământul
     Își dezvelește morții cinstitelor lumini,
     Ca niciodată darnic le dăruie cuvântul,
     Iar ei rămân cu ochii privind ca la străini,
                          *****
Iar ei rămân ai noștri iubiți din nelumină,
În rădăcini hrăniți cu-al sevelor tumult...
Pe nici o cale astăzi nu-i mai aștept să vină,
Întodeauna, însă, îi chem și îi acult.

Această clipă

De câte ori murim, fără măcar a ști,
C-așa se cheamă moartea ce ni-i dată ...
De peste noapte noaptea s-a prefăcut în zi
Și toate în jur curg la fel ca altădată.
                    *****
Au înflorit în zori ferestrele a iarnă,
A primăvară roua din vechi priviri a nins,
O frunză a pornit sub ram să se aștearnă,
Ca lacrima o stea din ceruri s-a aprins.
                     *****
De înălțime șoimul și-a sprijinit aripa,
Să vadă firul ierbii răzbind țărâna grea,
Iar eu închid pleoapa și văc cum trece clipa
Prin pașnice văzduhuri, luându-ne cu ea.
                     *****
Și-atunci, abia atuncea pornesc a înțelege,
De toate amintindu-mi, câte au fost...sau nu,
Că dânsa e puterea chemată să ne lege
Pe noi cu ale lumii frumoase voci. Iar tu,
                      *****
De-atâtea ori tu, noapte, în zi mereu schimbată,
Tu, frunză, amintirii făcută așternut,
Tu, șoim, și fir de iarbă, și stea înlăcrimată,
Cu ale voastre treceri și noi ne-am fost treacut.
                      *****
Am fost sfârșit cu voi, am înviiat odată,
Dar n-am știut nicicând că-ncepem, ori sfârșim.
Curg toate-n jur la fel, la fel ca altădată.
Din clipă-n clipă noi ne naștem și murim.

                   

Al patrulea timp…

Mai e încă un timp pe lângă cele trei.
El crește necuprins, continuu, neaflat,
Când vin la Eminescu, sub luminatu-i tei
Și pân´  la miez de noapte cu Dânsul stau la sfat.
                   *****
Mai e încă un timp. Îl simți așa de bine,
Când te întorci din lume la margine de sat
Și-asculți pe însărate cum liniști curg, senine,
Pe chipul maicii tale, chip veșnic rourat.          
                   *****
Mai e încă un timp, de care nu ne pasă
Precum de celelalte, dar el își face loc,
Când aburește pâinea belșugului pe masă-
Un dulce semn de pace, izbândă și noroc,
                   *****
Când dolofanul prunc, maternă, zice slova
De la bunei deprinsă, cu dragoste și sârg.
Când îți e drag mai tare pe lume de Moldova,
De mama și de spicul cu boabele în pârg.
                    *****
Făpturii- împlinire; și Faptei- îndemnare,

El vine, timpul cela, ajunge pîn` la noi...
Ne trece veșnicia prin foc de înălțare
Iar lumii ne întoarce în rodnicile-i  ploi.
                 

Nucul

Era atâta lumină sub tine,
nucule de aur,
era atâta îndurerare de clară lumină,
că nu-mi trebuia alt soare
mai adevărat.
Prin lemnul tău
cel demult bătrân
pana de graur trecea
plină de zbor,
anii numărându-ți-i
inel după inel.
              ***
... Adorm
și mai aud
în temelia casei,
în urechile inimii uitate în pereții ei,
rădăcinile tale lucrând
pentru pacea acestui pământ.