De timp trecut,de timp, de timp asteptat...
Din partea autorului: Atunci cind iese omul cu ceva in fata lumii cauta ca acel ceva sa fie cat mai bine aranjat, cat mai pregatit sa suporte privirile tuturor curiosilor. Am scris din mine si nu am nici un merit pentru asta, ar fi facut orice suflet acelasi lucru, de-ar fi gasit o ocazie mai speciala. Eu am gasit-o. Am prieteni care stiu a ma face macar aparent folositor, si incerc pe cit pot sa nu dezamagesc. De obicei in "din partea autorului" condeiatorul incearca sa agate cititorului lucruri si chestii care ar fi premise pentru cititor asigurind un debut sigur de lectura. Nu o sa fac asta, o sa ma reduc la a fi simplu, ca mereu. Desi efortul la care ve-ti fi supusi, intr-u citirea intregii mele propozitii, merita...eu va las sa alegeti liber in a "manca" timpul propriu. Caci, cum spunea si Nellu al meu : "Amintirea- un drum atit de des accesat si totusi, un drum in fata caruia inca ma descalt de prezent inainte de-al pasi!". Prezentul meu e pandit de maine iar maine o sa fie timpul cand tot ce am al nepotilor o sa fie. Amice Mihai, ai aici multipla incercare de onorare a angajamentului. Nu e nimic prea deosebit, asa cum ar merita ochii tai sa citeasca, si al inca multor oameni iubitori de viata-n litere, dar e inceput de cale, iar fiece carare peste care pasesc numar mare de picoare se transforma, in timp, in drum. Si daca ieri imparteam timpul in zile si ani, astazi, il impart in minute si ore, pentru ca maine sa-mi mai ramana doar secundele. Propunindu-va suflet din sufletul meu, nu mai ramine a va spune: pofta mare :) !
(A.S Si probabil asta va fi ultima mea postare pe blog, cel putin pentru acest an. Sau, sau poate nu...o sa ma consult cu..mine, si va anunt eu da(doar sa-mi lasati ale voaste date de contact ;)). Deci, cum spuneam, pentru postarea asta o sa lucrez ceva mai pentru "fani" si, mai ales, o sa scriu pentru tine ...gigantul meu amic!O sa fie scris asa, ca de pe urma sacului...dar o sa scriu in incercarea de a nu-mi leza, totusi, stârvul imaginii.Dar, sa lasam ale mele maini sa alerge dupa ginduri, iar ai vostri ochi...dupa ale mele ginduri :) )!
Aparitia unui mare ganditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a transpirat, s-a murdarit si se baieste. Gandirea este o “spalare” a creierului. Asta ma face cateodata sa cred ca gandirea nu e din creier si ca acest creier e numai un sediu … De ce gandirea nu e produsa de creier, care e numai un sediu? Fiindca nu o produc toate creierele. Daca inteligenta ar fi produsul creierului, atunci intre Goethe si nea Ghita nu ar mai fi nici o diferenta,dar totusi...exista!
Ce tot incerc eu aici sa reliefez este un fapt simplu,(insa indeajuns de complicat incit sa-mi permita a ma complica), este ceva simplu prin compozitie...si compus prin simplitate: cu totii ne bucuram de acelasi Soare, toti parazitam acelasi Pamint, toti pindim aceeasi Luna si iubim aceeasi Viata(am calculat cum ca toti privim la fel...in acelasi mod, insa vedem diferit..atit viata prin ochii sufletului, cit si astrii mentionati cu sufletul ochilor) insa nu toti (dar ce spun eu, nici macar doi din cei 7 miliarde de oameni ) inteleg si percep la fel...deci, sunt nu doar diferiti, sunt cu totul rupti de asemanare!
Atit de adinca pare uneori fintina deznadejdii...incit nu ajung toti ochii pentru a reusi sa-i surprinzi cu privirea talpa; atit de mare pare uneori campia greselii incit nu ajung talpi sa acopere toata suprafata; atit de negru pare a fi uneori cerul, atunci cind tot ce-ti mesteca cavitatea mintii sunt cioburi de iluzii sau vise sparte de iluzia realitatii, incit se trezeste pofta senzatiei ca nu o sa mai vezi lumina soarelui; si totusi, sunt toate aparente, proiectii, desi ridicole, des (uneori prea) apreciate drept valori de catre oameni. Aici capata energie potentiala un obstacol destul de serios pentru omenire: care-s iluziile si care adevarurile, care-s existentele si care doar umbrele proiectate pe ecranul imaginatie, care-s vii si care-s neinsufletite!?
Era joi.Inca de dimineata lucrurile promiteau sa nu aiba un curs mai deosebit ca miercuri,ca marti sau ca oricare alta zi trecuta.Se nastea senzatia ca traia pe luna,si ca banalitatea unei zile ar fi fost cronologic egala cu o zi acolo.Ce-i mai raminea a face dupa ce-si lipea citeva clipe (si asa in fiece dimineata) ochii de tavan,nefiind strabatut de nici un gind mai viu,lasind un spatiu enorm nimicului care,desi-l vedea oriunde-si trimitea privirile,nu-l mai incomoda in a vedea .In acea zi isi relua viata ca de obicei,o imbraca odata cu blugii si maioul,fara ai acorda insa o atentie mai deosebita,el inca nu stia ca pasise-n joia care avea sa-l marcheze ,care avea sa-i marcheze atit de bine paginile din viata pe care urma sa le citeasca. Atmosfera parea a se fi linistit.Nelinistea care cuprinse seara trecuta era parca evadata prin gaura cheii,sau poate-si gasise si ea loc pe undeva,prin inimile lucrurilor vechi care-i impodobeau camera,prafuite de timp si in timp!Desi soarele-i zgiria peretii de zor,Nellu se lasa purtat de dulceata somnului care cheama sa fie implinit.Pe podea era aruncata la intimplare una din camasile sale preferate,(si sa nu o luam in nume de rau,sau ca indemn cum sa ne aranjam garderopa,insa cu timpul nu toti pot fi prieteni,si din lipsa aceluiasi timp,camasa fu nevoita sa se multumeasca cu o aranjare neglijenta...pe podea), pe masa mai figurau resturile de la cina,in ograda se auzea acelasi sunet ca si in dimineata trecuta,si probabil ca va fi acelasi din dimineata ce va urma zilei ce se arata a fi una fierbinte inca de pe acum.Suna orele 9 cind Nellu se decisese totusi sa-si asume obligatia de purtator de ochi,cautind sa-si hraneasca privirile cu imaginile noi ce i se infasurau pe platoul zilei care de mult se nascuse..si in care, conform calendarului destinului si mentiunii autorului de mai sus ( a nu se confunda, nici pe aproape tendinta de trasare a unei paralele), avea sa aiba loc cea mai importanta intimplare ,pe o raza de citeva luni sau poate chiar ani,din viata sa! Dar pentru a-i face cititorului cunoscut pe deplin farmecul acelei joi,pentru a-i aduce la cunoastere actiunile de dupa cortina,intregile si nestirbitele repetii,voi zabovi un pic asupra lui( atit cit sa-si merita valoarea personajul meu),asupra lui Nellu,pustiul care iubea la nebunie sa se paruiasca cu cheliosii si,mai ales,ii aprecia pe cei ce nu se sfiau sa se incumete a spala "dintii lumii"..aceasta masinarie de spart vorbe si birfe.In fine,genul tipic care nu depunea prea mult efort in "a trai" ci, din contra,avea impresia ca traieste pentru eforturi. Cel ce stia a murdari cu prezenta o mare parte din evenimentele imediate in jurul sau, si nu doar atit, stia a polua vieti cu cite o amintire, cit de mica, doar sa fie plasmuita de el (asa era el..asa iubea sa fie), stia sa-si polueze existenta cu mii si mii de ginduri,mii si mii...toate muscatoare,toate ginduri violente,inarmate cu manusi de box si persistenta.Si nu-i placea lui Nellu sa auda "Las`ca-i bine si asa", sau sa simta alte moduri care ar fi exprimat felul acesta ridicol de multumire, stia prea bine ca putine-s cu adevarat in regula, prea putine, din cele clasate drept "bine si asa".Si desi un pusti, era satul, il dureau ochii sa tot vada imaginile celor din jur cum merg, si o fac constient,spre nicaieri.Un jucaus spirit tulburator de prafuri,un nimic care-si cauta rostul,conferindu-si importanta unui viu - un nebun din talpi la crestet, iata cine era el. Insa, pentru a-i face cunoscut intregul CV al sarmanului Nellu (daca m-am dovedit vorbaret, pai sa nu care cumva cinstitul cititor sa creada ca o asemenea valoare are Nellu al meu,nu asta-mi era tendinta ,ar fi o aberatie sa tind si sper la asa ceva, dar e din cauza ca vorbe-s multe de rostit despre oamenii ca el...rostitor el singur de multe vorbe), ar mai fi de mentionat ca-i tresarea inima la fiece semn al dreptatii, un amant al adevarului si sot (deja cunoscut faptul ca unul nu prea fidel) al sperantei.Personaj care anexeaza cu usurinta oameni noi conducindu-i spre pastrare in pivnitile amintirilor zavorite cu sentimente. Si-i placea enorm de mult sa viseze, sa stea la sfat cu cosmosul, sa cerceteze centimetru cu "centimetru" lucruri, in fond, banale, sa vorbeasca singur..indiferent de unde era, putin ii pasa pustiului de imagine. Si, oricit nu ar parea asta de paradoxal, era un realist get-beget;dupa ce se tavalea prin vise, jucindu-se cu iluzii, se apropia ferm de masa vietii de unde se delecta cu cele mai reale bucate posibil de gatit.Asa era el, asa devenise si asa se stabilise indiferent de clima sentimentala sau zona care-l intretinea din zori pina-n seara.
Privi ceasul. Era,ca mereu, in intirziere. Asta remarca insa nu-l grabi prea tare. Era noua si doua sferturi cind isi facu aparitia. Se si astepta deja ca o sa fie slobozit. Tocmai lua cotitura cind observa ca ceva e in neregula...simtea si se simtea straniu. Mai facu cam zece pasi, se opri o clipa, cerceta de parca ar fi fost un animal de prada care, revenind, simtea ca a fost cineva pe acolo in lipsa sa. Isi relua insa deplasarea. Odata ajuns in fata timplariei, simtul straniu incepu a se pietrifica. Poarta, lasata nesupravegheata (insasi lipsa lui George, care nu-si lasa postul cu una cu doua, il ingrijora pina la iritatie), ii trezea pofta nebuna de suspiciuni. Usile de la atelier, o pereche de usi impunatoare, ingrelate de actiuni ale loviturilor de diferita provinienta si diferite virste, se rasteau deschis(e), de parca ar fi fost o mare gura deschisa indreptata spre vale, acolo unde un muget jalnic taia maluri din atmosfera fonetica; o gura care parca ar fi cautat sa fure lumii intreaga imaginea a cimpiei inca demult treaza si atenta la ideile soptite ale vintului. Nu potea percepe ce se intimpla desi intelegea ca ceva se intimpla totusi. Trecu prin gura atelierului, se gasea in interior. Toate ustensilele nu erau nici mcara atinse. Stateau acolo unde le aranjase el in ziua precedenta. Nu intelegea. Iesi in curte, mai arunca citeva valuri de priviri ingrijorate pe rind spre drum apoi spre spre vale de unde mugetul venea din ce in ce mai jalnic si mai inecat. Situatia asta-l irita, simte o musca care-l tot nemultumeste si de care nu putea scapa. Se decise sa stea, pur si simplu sa stea si sa astepte. Dar nu fu nevoie de prea mult timp. La distanta de o ora aparu George, mergea de parca ochii ce priveau inainte trageau picioarele si nu picioarele conduceau ochii spre priviri inaintase. Il lua la intrebari fara nici o rezerva. Avea prea multe si se temea ca va primi prea putine.
- Nu.
-Dar atunci de ce nu e nimeni acolo unde s-ar cuveni. Unde-s toti. De ce stam pe loc, avem comenzi de onorat!!
-Nu mai avem.
-Cum adica nu mai avem, asta ce inseamna, de ce nu mai avem, de cind nu mai avem...ce dracu se petrece aici, ma credeti copil...am 16 ani, zi-mi odata ce se petrece...
Cea din urma agitatie relativ il trezi pe George. Era prima oara cind il vedea pe Nellu atit de hotarit. Rise infundat, indeajuns incit sa nu-l observe.
-Pustiule, am falimentat, am fost inghititi. De azi nu mai existam. O sa-si caute fiecare o cararusa noua din care sa-si croiasca drum.
Tonul lui Nellu se stinse, de parca intreg Pacificul ii cazuse pe luminarea nerabdarii si nervilor.
-Adica...vrei sa zici ca...dar nu se poate! Aici se hraneau familii, de aici sa imbracau copii...ce facem, incotro ?
-Mai ai putin si reincepi scoala, o sa ai ce face..
-Eu de restu zic, ce o sa faca restu, cum o sa se descurce ei?
-De asta nu tu trebuie sa-ti bati capul, tu ai altceva de aranjat acum...asterne-ti copile un pat mai confirtabil decit ale noastre, pune mina pe carte ca destept a fost cel ce-a creat-o si inca fara dinti.
Porni mai departe spre atelier. Nellu nu reactiona. Incerca sa-si aminteasca unde-si lasase visul de dimineata, la care punct, cauta sa evadeze intr-acolo. Peste citeva minute George iesi cu o gentuta mica. Erau putinile lui lucruri. "Ce mai stai, sterge nasu si ridica dealu spre casa, aici nu mai ai ce slefui"...doar citeva clipe de lupta cu acest gind fu indestulatoare. Se priponise pe ideea sa plece acasa si sa se culce, avea senzatia ca daca maine se va trezi la timp si nu va intirziia povestea cu falimentu nici nu se va naste. Simtea o rana in scandura usii unde-a batut si, de data asta, n-a raspuns nimeni.
-"Sa deschid a venit timpul, sa deschid usa unui nou inceput. O sa deschid usa cu grija, sa nu lovesc rana cu cheia.Nu stiam ca floarea amara a singuratatii (sau mai corect ar fi sa spun schimbarii )are, daca o atingi pe obrazul realitatii, sunetul unor pasi care pleaca, se abat de la drumul comun. Am si simtit cum e cind ramai somer, viata nu te asteapta intodeauna sa cresti. Dar, la sigur, te impune s-o faci!"
E periculos sa iubesti, mai ales s-o faci cu tot dinadinsul sufletului! Iubirea e ca un drog. La inceput ai senzatia usoara de plutire, una euforica, de abandon si deconectare totala. Apoi, a doua zi, vrei de la mult la mai mult. Si desi inca nu e un viciu, dar iti place senzatia si iti inchipui ca o poti tine sub control, te gandesti la persoana iubita vreme de doua minute si uiti de ea vreme de trei ore. in scurt timp insa lucrurile iau o alta turnura, te obisnuiesti cu acea persoana si incepi sa fii complet dependent de ea. Acum te gandesti la ea trei ore si o uiti doua minute. Daca ea nu e langa tine, incerci aceeasi senzatie ca si drogatii cand nu isi obtin drogul. In acel moment, asa cum drogati fura si se injosesc ca sa faca rost de ceea ce le trebuie, si tu esti dispus sa faci orice pentru dragoste! Devii cersetor cu sufletul fata de un altul. Procedeul e acelasi: te inchini, intinzi mainile si invoci motive ca:" ajuta-ma, eu doar te iubesc": Devenim ridicoli, incostient, dar devenimi frumosi. Ne ornamentam viata cu emotii, cu griji si ginduri multe, cu dorinte si masini de timp (amintiri si vise)! Atita timp cit refuzi cu incapatinarea unui catir sa urci scarile, atita timp cit ignori efortul, vei ramine sa privesti de jos spre culme. Dar treptele vor ramine mereu acolo, doar secundele fug (e las timpul, ne animeaza ca, mai apoi, sa ne paraseasca). Iar odata ce te apuci de urcat asteapta-te ca treptele se vor inmulti constant dar nu si cu intensitate cunoscuta. Trecura ani. Lumea deveni o alta, o masinarie de facut muschi. Toti fie alearga dupa cite ceva (de parca nici nu am avea dupa ce..incepind cu femeile si terminind cu...femeia), unii trag de zor la carul unei cariere ( si nu neaparat o fac de placere sau din dragoste. Nu. Doar ca, avem toti cite (cel putin) un superior care asteapta de la noi venit/uri), altii incearca sa ridice deasupra capului cupa unei reusite si, de la prea mult efort, il insala haina-n spate iar altii, altii alearga iubiri, trag de suflete, ridica inimii. Suntem totusi mereu aceiasi: diferiti! George devenise acum om de vaza, reusi sa se angajeze la o firma feroviara. Raspunzator pe tot ce misca-n fiecare din peroanele garii de sud a satului. Dupa citeva luni de serviciu trase dupa el o parte din fostii colegi de munca, de la atelier. Si restu, lasati pe dinafara, nu pierdura timpul, sotiile nu-i lasara. Se angajase care si pe unde apucara. Unii chiar devenind fie sef pe depozitele agricole ale organizatiei, fie mecanic sef, fie activist pe linga brutaria raionala.In fine, fiecare din oamenii pe care Nellu-i cunostea se aranjase bine pe durata lipsei lui, si acum hraneau nu doar familiile lor, dar si alte multe mii de guri. Impreuna inghesuise ideea sa organizeze o cantina publica unde fiecare din cei nevoiasi primeau un platou de forte noi , totul gratis si bine servit.Reintors dupa 24 de ani, 8 luni si aproape o saptamina, Nellu se simtea de parca lingura sa se intinse spre farfuria altuia. Devenise strain, desi era bastinas. In copilarie-l cunosteau si iubeau toti, de la mic la mare. Era recunoscut drept unul din cei mai sufletisti dar si capabili elevi ai scolii din sat. Plecarea sa insa dezamagira pe multi si pentru mult. Toti mizau pe faptul ca Nellu va studia si se va reintoarce in sat, pentru a conduce oamenii spre mai bine. Studiile si le-a facut, si inca nu rau, dar reintoarcerea nu veni. Primi propunerea sa mearga peste hotare. Lupta grea urma, scrisori din partea mamei, cerinte si rugaminti timbrate din partea intregului sat. Decizia o lua intr-un tirziu, dupa ce intr-o seara intilni o domnisoara, in timpul plimbarii de seara ( ramasese fidel acestui obicei nascut inca in sat- fiece seara merita o plimbare).Au urmat zile si saptamini de lucru. Se apucara de tesut un vis. Complicat proces, firele iluziei erau subtiri. Cit de complicat s-a vazut mai ales spre final cind, pe jumatate tesuta, pinza i-a fost distrusa fara drept de apel de catre Ovidiu (tipul care a finisat Facultate peste el conform aprecierii notelor, genul papusarului crescut umbrit de griji si scaldat in soarele banilor parintesti, un parazit cu singe nobil cum iubea Nellu sa-i spuna in discutiile de suflet purtate cu Andrei, primul prieten din "exterior"). Se pare ca frumusetea grea e nu doar cea a sufletului, ochilor si gindului dar si a marimii buzunarului- unde e mai mult/i e mai vesel. Dupa ce-i vazura impreuna si aflara de la Otilia, prietena ce-a mai apropiata a Ancai pina la relatia ei cu Ovidiu ( se pare ca totusi banul nu stie a imparti teren cu moneta inimii si cauta sa acapareze tot, lasind in urma ruine). A doua zi decise sa accepte bursa. Au fost necesare doua zile pentru a pregati actele si... zi cu soare pentru zbor Nellule. Mama-sa nu aflase pina-n pragul mortii motivul adevarat al plecarii lui Nellu. Nu intelegea de ce baiatul ei, pe care aproape ca-l convinse sa revina-n cuib, a luat decizia sa se desprinda si mai tare. Dar totusi ii respecta decizia, atit ea cit si tatal. Era solicitat postasul. Nu trecea saptamina fara sa atinga ograda.
-Ce ne mai face Nellutu, ce mai zice! O tot iscodea nea Misu pe mama cind ii aducea scrisoare.
-E bine ,asa zice, si ca pregateste sa revina acasa !Mama mereu traieste cu speranta revenirii copilului acasa, Si nu e in zadar caci stiu parintii ce cresc, ocrotesc si iubesc.
" Azi a fost asa cald. Parea ca Pamintul e insasi Soarele si ca cauta a trimite priviri calde si ochese cosmosului. Azi negustorii au facut vilva cu palarioarele de paie...ii auzeam de la trei cartiere departare. Si nu cred ca este cineva sa vorbeasca mai convingator despre insolatii decit aceasta mare familie de meseriasi. Pai sigur ca mare, de ce te mira!? La urma urmei, negustori suntem si noi, chiar daca nu avem la vinzare palarioare din paie sau nu iesim cu alt fel de marfuri in vazul oamenilor propunind insistent sa ne fie procurate. Te intrebi acum , probabil, de nu m-a lovit soarele de care vorbeam mai sus prea tare...!Nu, nu..nu te ingrijora. Sunt bine, sau...cel putin, asa se poate presupune.Dar sa revin la negustorie si vesnica noastra ocupatie de negot. Azi, in timpul orei de psihoanaliza comparata, ma gindeam acasa, era de parca vedeam poarta si pe matale cum arunci dupa un pui mai neascultator , incercind sa-l reintorci acasa. Ma gindeam...asa mai paream cu acel pui. Caci pui sunt si eu, al matale si-al tatei.Doar ca...dupa mine arunci cu ginduri si rugaciuni, ma tintesti cu dragoste si grija...asa faceti ambii inca de dinainte de nastere. Astfel, mi-ati dat intreg timpul vostru, ori nu timpul este moneda vietii unui om, unica modena pe care o detine si numai el poate hotari cum s-o foloseasca, nu clipa este flacara in care arde intreaga existenta a noasta!? Uneori, trezit mult prea devreme diminetile, stau si ascult linistea unui oras adormit. Apoi, fug in trecut, cind ma trezeam pe ritmul muzicii vietatilor de pe linga casa, dirijate de Pechea..al nostru frumos cocos. Si ma intrebam aproape mereu, de ce la fiece revarsat de zori, cocosii suspina dureros de repetate ori. Acum parca incep a intelege: Pechea imi amintea, primul, ca am mai imbatrinit cu o zi, ca in oglinda unei alte dimineti s-a aratat aceeasi imagine : imaginea vietii noastre, mama, cu o noapte amputata. Imi spunea Bogdan, prietenul de care-ti tot povestesc in ravasele mele, ca viata cu adevarat traita e in trecut sau in viitor, ca cica prezentul e doar un interludiu, unul straniu, in care apelam la trecut sau viitor pentru a ni se confirma ca traim. Nu stiu, parca pare a fi furat baiatu asta cuvintele din mine. Aceasta scurgere tacuta a unor fire de nisip... Acest ocolul pe care-l face Luna în jurul Pamantului si ocolul Pamantului in jurul Soarelui... Primul rid al omului matur si primul strigat al noului nascut. Un velier care dispare in larg. Intr-un vechi cimitir de tara, sub un visin intunecat, un nume necunoscut, sapat pe un mormant, un nume pe jumatate sters de vant şi de ploaie. Natura care moare in fiecare iarna si renaste în fiecare primavara. Vaporul care intra in port, dupa o lunga calatorie, soldatul care se intoarce din razboi...totate miros a timp, toate lui se inchina.
E asa frumos acum cerul. E plin de rosu. Aceasta paine zilnica a ochilor e de parca ar fi fost, accidental, inmuiata in cel mai rosu vin de la noi, din beciul tatei. Il privesc si ma simt de parca ma priveste el pe mine, ma mingae cu lumina-i deja palida.Deodata incepe sa fulgere cu ganduri uitate sau risipite, albe, negre la inceput, multicolore pe urma. S-a starnit o furtuna sentimentala cum nu mi-a mai fost dat sa vad vreodata. Si ploua cu suflete trecute peste cimitirul gandurilor mele cu nume de doruri vii, unde un loc de veci e mai ieftin decat unul de o clipa fiindca... viata e mai mica decat o clipa de Univers, prin care trecem, fiindca-i seara aici mama, iar mie dor imi este de tara, de casa, de voi...!
Intr-o lume unde totul si toate se clatina, avem evidenta nevoie de un sprijin. Acest sprijin care ne sustine nu poate fi decit caminul. Acest camin are nevoie de un suflet, de o inima care sa ne mangaie, sa ne incurajeze. Si aceasta inima nu poate fi decât inima unei femei – unei mame; caci multe minuni sunt in univers, dar capodopera creatiunii e tot inima unei mame. Plecat de-acasa, ai avut grija sa ma-nveti ca in aceanul vietii oamenii nu sunt decit niste barci. Doar adevaratii oameni sunt insule care, desi vesnic batute de valuri, niciodata nu se ineaca. M-ai nascut cu aripi, dar am uitat de ele. Azi prefer sa ma tirii prin viata, azi am uitat a mai zbura spre casa. Sunt mai trist ca alte dati acum, poate e fiindca te-am visat. Se apropie sarbatorile, nu mai e mult. Prietenii zic c-or sa ramina sa petreaca aici, impreuna.Eu totusi cred ca o sa-mi caut aripile...si acasa o sa zbor..!Cu dor de voi...
(P.S Viata este ca un joc de carti in care-ti licitezi anii, mizand pe niste atuuri si cel putin o strigare. Dar pana la urma totul depinde numai de cel care face cartile, toate de o mana atirna. Dar cata vreme avem amintiri, trecutul continua sa existe, cata vreme avem speranta, viitorul ne asteapta! De sarbatori, vin acasa )!" Era scrisoarea trimisa in ajunul celui de-al doilea an de cind Nellu plecase. Nu reusise sa ajunga acasa sa sarbatori...trebuia sa prezinte proiectul la care lucrase ultimii doi ani si il anuntara in ultimele doua zile ca sarbatorile vor fi petrecute, iar, doar cu gindul acasa.
Acum revenit, cu tot cu sotie si copii, avea planuri mari si vise marete. Isi vedea satucul ca un Paris sau New York. Il primise care si cum putura, unii cu zimbete mai sincere, altii cu rinjete mai sterse, multi cu priviri iscoditoare care parca intrebau : "tu esti mai, piciu lui Costache?, ai revenit totusi da, uneori copile mai tirziu ajunge sa fie prea tirziu". Dar totusi, era acasa si stia ca oamenii vor putea intelege pina la urma si ceea ce nu stiau. Nu pierdu timpul. Peste 6 ani deveni primar. Lucrurile struna mergeau. Isi regasi colegi de clasa, prieteni de ghidusii si altii peste care arunca cu diferite functii, stia ca increderea intre oameni este ca lumina pentru plante. Nu poate omul iubi si da roade fara a oferi si simti incredere asa cum nu poate un pom sa iubeasca trecatorii cu florile lui si sa le rodeasca pina nu primeste increderea soarelui. Nu ca ar fi mirosit a Paris, dar nici ca-n trecut nu mai era. Nellu puse pe picoare atelieru acolo unde se fabricau cele mai calitative cosciuge sub bagheta lui George.
Imbatrini frumos, alaturi de sat, in timp ce satul intinerea si scotea flori din ce in ce mai mirositoare a propseritate. Timpul il lasa in urma acolo unde gasi copiii copiilor sai, acolo unde, cu parul alb si inima plina alaturi de Adele (sotie iubitoare si cu repsect de Nellu, mama grijulie si gospodina de frunte), Nellu facea babute de omat in iarna vietii care-l cuprinse de-a binelea. Era batrin, simtea ca abia-si mai poate muta ciolanele care alte dati il servira atit de credincioase. "Sufletul mi-a venit batrin si l-am primit intr-un corp tinar; sufletu-mi este tinar si-l tin intr-un corp batrin, e trist ca se intimpla, dar e o tristete necesara".
A cauta sa faci pe cineva mai bun prin ratiune este o perdere fara rost de timp, doar exemplu poate fi folosit drept ustensila. Daca cauti a misca pe careva nu ezita, dar sa folosesti emotia...una sincera si curata. Daca vrei sa arati oamenilor ca poti trezi in cineva dragostea, esti pe picior mare, doar ca retine- pentru asta trebuie sa iubesti..doar dragostea aduce dragoste asa cum doar focul aprinde foc.Fii ceea ce voieste mama, tatal, sotia, familia, inima ta toata sa fii. Vietile noastre, iar nu cuvintele ridicol de marete, sa va fie adevarata predica.
"Imi amintesc mereu de asta. Nu cred sa fie o singura zi cind sa nu opresc limuzina gindului la scara existentei, anume a acelui gind..si anume aliniat la acea existenta. Incerc sa gindesc, dar ma depaseste. Incerc..dar asta nu se pune la socoteala.Dar, ca sa ma consoleze, gindul meu tot repeta ca nu ajunge sa sufli in flaut..pentru a cinta trebuie sa mai si dai din degete. Si oamenii care cinta, majoritatea din ei...ce bine stiu a scoate in evidenta un refren...!Cind, pe parcursul piesei, iti tot spun de viata si vieti, traire si trairi, om si oameni...in refren intoneaza aproape perfect, lasindu-ne sa intelegem: sunt asa de inradacinate in piept ideile meritelor personale incit nu vrem, chiar din capul locului, sa permitem lumii sa se implice. E cintecul nostru si asa trebuie sa ramina. Chiar daca o influenta "straina" l-ar infrumuseta cumva, de dragul gurii nu foloseste furculita ci lingura..e mai sigur ca nu va interveni un accident soldat cu rani.
De ce va grabiti... de ce va grabiti voi, oamenii, sa spuneti imediat despre un lucru ca e nebunesc sau intelept, bun sau rau?! Ce rost au toate astea? Ati descoperit cumva cauzele launtrice ale unei fapte? Puteti voi sa lamuriti cu precizie motivele pentru care s-a intâmplat asa, pentru care trebuia sa se intample, si pentru care nu a fost altfel? Daca ati face asta, nu v-ati mai grabi atata cu sentintele voastre. De ce va grabiti...de ce va grabiti voi, oameni, sa spuneti ca fericiti nu sunteti sau sa va tineti in continua alergare dupa "fericire"?!Este fericire pentru toti si fiecare, ajunge oricui. Mai intii ai fericirea ce ti-o daruieste raza din interiorul tau..ce te lumineaza si incalzeste pe unterior : lumina mintii tale si bunatatea inimii tale. Dar natura cu bogatia privelistilor ei, cu farmecul vesnicei reinnoiri, a podoabelor ei...nu e si aceasta o fericire comuna, data fiecaruia fara exceptie, in portii relativ egale dar in moduri si ambalaje diferite?! Dar fericirea de-a putea face pe altul fericit? Dar speranţele! Dar visurile! Dar...
Cand o sa stim si-o sa cunoastem cu totii ce sa facem cu viata noastra. Cand o sa fim in stare sa dam, in fiecare din clipele vietii noastre, cea mai buna intrebuintare a energiei pe care ne-o pune corpul si natura la indemana - poate (si atunci) o sa intelegem cum s-au construit piramidele (si ce lume ar fi, Doamne!). Dar pentru asta avem nevoie de 7 miliarde de oameni inteligenti. Oameni suntem, statistic, la numar tocmai cati e necesar, dar inteligenti...? Ce este un om inteligent?Acela care patrunde usor si complet in spiritul lucrurilor si in intentia persoanelor, acela care ajunge la scop pe calea cea mai scurta. Detine vedere clara si suplete de gandire, finete critica si posibilitati de inventie, acestea sunt atributele omului inteligent. Dar nu suntem toti la fel, cei 7 miliarde...Fiindca au fost, a fost raport favorabil oamenilor cu cap nu doar pentru fala naturii. Aceleasi piramide construite pot dovedi asta. Si vor mai fi, am lasat pamintului copii, am pe Pamint nepoti..."
**************************************
Totul este inlantuit in lumea reala.Orice miscare corespunde unei cauze,orice cauza se leaga de ansamblu, prin urmare, ansamblu este reprezentat in cele mai mici miscari de catre individ in parte, si asta neprivind la faptul ca...fiece frunza cade in felul ei!
Seara! Sfirsit fortat de toamna afara. Natura parea a fi, mai mult sau mai putin, cutie de nervi. Vintul alunga cu violenta...si nu cu una oarecare (era o violenta piscatoare), multimea. Statea privind, lipit de gura sobei care-i impartasea cu multa caldura (pe alocuri exagerat de multa) propriile amintiri, stropit de placerea caldurii amintite, uneori udat de-a binelea, infasurat in imaginea ce i se deschidea privirilor, biciuit de tone de idei si calcat in picioare de mii de vise, parea a fi eroul (desi era membrul unei atmosfere fizice conrete) unei povesti. Crea imaginea unei pasari inchise-n colivie, era exemplu viu al incarcerarii unui copil in corp de virsnic. Desi ajunse la o virsta respectabila, parea (sau poate era doar o simpla aparenta) a trai in aurist, cautind sa se infrupte din fructele zilelor evadate din trecut. Este insa ceea ce este, nimic mai mult...doar ce se vede si nici un strop in plus(caci totul e vizibil, variabila in formula de fata fiind privirea si modul ei de-a actiona). Eul nostru nu mai este altceva decit vidul interior indus de viata noastra supraaglomerata, supraocupata, din care nu ne mai alegem cu nimic din cele ce cu adevarat conteaza....
"Si ce viata...!Acum, privind de pe culmile anilor, pot spune ca pina si luptele cu cainii vecinilor (adesea meritate), au fost momente furate timpului, au fost clipe aruncate la uscat pe cuptorul vesniciei.Cit eram atunci de indiferent in fata acestor fiare: in fata timpului-fiara rabdatoare cu capacitatile ei devorante; in fata grijei- fiara ucigatoare prin insasi prezenta, aparitii si aparente; in fata serilor cu stele- adevarate ucigase de brutalitati, mame ale noilor nebuni visatori cu titlu si statut testate.Cit eram atunci de nepasator la toate astea, poate de asta o si fi fost atit de grea pedeapsa sau...sau defapt e doar impresie, una vaga si cu greu inghesuita, poate a fost...am primit, o pedeapsa mai putin dura...!Cred ca inca as mai fi in stare sa insir sute de mirosuri ale ierbii, in dependenta de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pamint, de umbra, de inaltime, de gradul de umezeala ori de uscaciune.As putea deosebi acum, banuiesc, cu ochii inchisi murele oloage de murele crescute-n tufe, fosnetul unui fag de fosnetul unui brad(lucruri deprinse tocmai in dimineata vietii mele). In schimb, multe din cele traite s-au estompat, lasind in urma goluri, ca intr-o padure arsa pe jumatate!"
Aceasta descoperire il obliga sa admita ca memoria i-ar semana cu o oglinda sparta, care-i restituie cioburi ale vietii. Insa, poate ca acesta si este singurul destin: ceea ce tinem minte.
"Cred ca aveam in jur de 14 sau 15 ani. Eram la prima emotie de acel gen, era primul flux de ginduri indreptat cu atita forta spre imaginea unei fiinte straine mamei si surioarei mai mici, cred ca era prima dragoste, nascuta de-a binelea in primul meu vis in culori. Culorile nu le mai stiu care sa fi fost, visul insa, era ceva rupt de la gura marilor poeti. Micuta de statura, cu un par castaniu bogat cu o pereche de ochi caprui, mai sinceri chiar decit sufletul cerului scos la uscat ,dupa baia nourilor, in fata soarelui. Niste ochi mari, de ghiata...pe care, chiar de-ar fi sa ramin din oglinda amintirilor cu doar citeva cioburi, nu as pierde bucatica de oglinda care i-ar reprezenta...prea-mi erau de-ai sufletului, prea-i iubeam. Eram, cum iubea sa-mi spuna scumpa-mi mama,"draga Doamne,baiat de pus la treburi", numai bun de-a sta la vise ..atunci cind visul,ce-i drept unul destul de modest, al realitatii, pleca la culcare in odaita mansardei.Eram iubit de mama, eram certat de tata mai mereu, eram in mijlocul vietii surioarei, traiam iubind iubirea ce ma-nconjura, si ma lasam furat de bunavoie, de vise.Toata fiinta mea mirosea a flori de cimp, a praf adunat de prin plimbari ...miroase a viata- furtul meu cel mai mare, comis in dauna timpului!"
...Era a doua parte a gindului, revenita dupa prima trezie.Cu fata schimbata de efectele placerii, luminata intens si ciudat de focul ce ardea timpul unui copac privit de trecatori ani de-arindu; era, cred, pentru intaia oara cind il vedeam asa(de mentionat ca gindurile i le-am aflat mai tirziu, abia dupa deces cind, conform testamentului, primisem amintirile si sfintele scrisori, corespondente ale diferitor perioade de viata, plus jurnalul unde ,in aceeasi seara...notase tot ce-i trecuse pragul gindului si o pietricica ciudata dar pastrata cu atentie intr-un frumos invelis de aceeasi culoare pietrei- negru), pentru intaia oara cind imi vedeam cea mai indepartata origine in viata...visind si iubind a se hrani din amintiri.
"Implinisem 25 de ani de curind, mama se imbolnavise...nimic grav, insa parca as simti si acum cum ma sugruma complotul fricii, ingrijorarii si nesigurantei, eram un tinar mult prea mic pe atunci.Nu stiam ce-i acela serviciu stabil, mereu ma deconectam de la realitate si lipseam, fapt pentru care eram mereu concediat. Insa nu ma deranja citusi de putin, tot ce simteam atunci era o mincarime pe interior, una ciudata atit ca forma cit si ca prezenta. Era perioada vietii cind imi doream cu ardoare sa cuprind infinitul, cind, in timp ce intindeam o mina catre cer, fiece deget se transorma intr-o alta mina a cite cinci degete, si tot asa mai departe, pina ajunungeam sa tin cerul in maini... intreg cerul. Imi priponisem de inima intregul destin. Imi este frig de mine insumi cind ma gindesc la cita caldura-am digerat pe-acele vremuri, cind ma gindesc la sensul sentimentelor care dorm in mine pina si astazi."
Spre sfirsitul acelei seri, m-a strigat la el, m-am apropiat. Din start am primit ordine stricte:"sa ascult atent pina cind vor aparea semne ca a finisat apoi sa ma intorc, pur si simplu, la ale mele".Deci, o sa citez din memoria sufletului una din invataturile care mi-a devenit tovarasa de drum pentru intreaga viata. Simteam cum sunetele-mi curg in urechi, le auzeam pasii domoli, rari si indesati:
"Am avut un vis straniu. Ma aflam dinaintea unei oglinzi care se petrifica sub ochii mei. Uimit, am vazut-o transformindu-se in zid. Ulterior n-am mai simtit nevoia sa caut alt raspuns in privinta destinului. Nu poti fugi de tine insuti nici macar cind o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci..."
Am privit uimit, pur si simplu eram asaltat de sentimente mult mai comestibile simturilor decit de obicei, era de parca primeam zestrea familiei. M-am intors abia dimineata, bunicul era inca acolo, linga caminul in care citiva carbuni mai traiau...insistase sa nu fie impus plecarii de pe pozitie.
"Tocmai a cazut prima zapada".. i-am spus! "A nins frumos si indolent, ca intr-un basm nordic. Acum crengile inghetate ale arborilor au bandaje albe, iar in curte zapada n-a apucat inca sa se transforme in mizga". M-a strabatut cu o privire care depasea temperatura vetrei, ne-am apropiat de geam...eram Nellu si Nellutu..bunel si nepot, copii de-o sama...
"Singura mea satisfactie sunteti voi, familia ,plus dezamagirile mele, asta inseamna ca am avut iluzii foarte mari" ..imi zise bunicul,in timp ce hraneam ochii cu imaginea atit de iubita de ambii,era prima zapada din acel an...!
Iar adevarul, ca orice minus de iluzie, nu apare decat intr-o vitalitate compromisa a timpului. Instinctele, nemaifiind capabile de a alimenta farmecul erorilor in care se scalda viata, isi umplu golurile cu dezastrul luciditatii. Incepi sa vezi cum stau lucrurile si atunci nu mai poti trai sau, cel putin, nu mai poti fi la fel de increzut in iluzia vietii. Fara erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca un dependent suflet de vorbarie iubitor al tristetii caci om esti doar pana in clipa-n care oasele incep sa-ti scartaie de aceeasi tristete... Dupa aceea, ti se deschid toate drumurile, ai unda verde spre Oriunde..fara a cersi sa te lase sa treci o granita sau alta. Iar in tristete, in tristete totul are doua fete. Nu poti sa fii nici in iad si nici in rai, nici in viata si nici in moarte, nici fericit si nici nefericit. Un continuu plans fara lacrimi te ia sub protectie, un echivoc fara sfarsit. De asta niciodata viata nu mi-a parut demna de a fi traita. Ea merita uneori prea mult si alteori prea putin. Dar e insuportabila in amandoua cazurile. Sinuciderea din dragoste de viata nu e cu nimic mai neindreptatita decit cea oficiala si curenta. Ba e chiar mai naturala... Raiul este o stare de sinucidere continua, ca si iadul. Intre ele se intercaleaza starea de nesinucidere numita "a fi".
Singuratatea este o opera...una de convertire la tine isuti. Se intampla insa ca, adresandu-te numai tie, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta fireasca. Si astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul ca nu esti singur de cate ori esti mai singur caci toate apele au culoarea inecului asa cum toate padurile a umbra miros. Si sunt clipe cind tot ce iubesti si tot ce iubesti mai mult te doare. Ssta se intimpla fiindca presimti in orice frumusete sfarsitul, dar poate ca asa arata adevarata iubire. A te bucura de acest dar vremelnic glasuiesc in unison toate mintile sensibile si inimile destepte caci nu exista decat daruri vremelnice. Acum, legat de piatra neagra a buniclului. In memoriile sale am gasit poveste si rostul ei. Este piatra pe care a luat-o din sat, atunci cind a plecat la studii la oras iar apoi peste hotare. O gasise ograda buniclului sau si o pastrase cu sfintenie, era ceea ce primise el de la bunic iar eu, eu am primit de la bunelul filmul vietii ramurii pe care-am inversit si pe care-mi vor inflori copiii. Se pare ca efectul pietrei negre este unul special, maine copilul meu pleaca la studii...iar eu azi imi amintesc de bunelu("Se pare ca piatra noastra neagra, prietene, va avea un alt Nellu in grija ")...
(P.S Nu stiu eu cum sunt altii, sau cum nu sunt...adesea nu pot sti nici macar cum sunt eu...dar stie inima ca uneori lipsele-mi zgarie existenta, tacerea-mi alearga prin urechi ridicind cel mai groaznic colb posibil, imi singereaza pina si auzul de liniste si singuratate, daramite inima. Da, stiu cert. De azi, sunt mai singur cu un copil dar in plus cu un matur!)
Dar arta este atit de multipla, are atitea forme. Exista o arta neobisnuita,cea a tacerii - arta nu mai putin insemnata si eficace ca arta de a vorbi. A asculta si a tacea, a privi si a tacea, a tacea in mod deliberat, cu fermitate, in chip absolut, este o neobisnuita si pretioasa regula de viata. Dar pentru teatru surd avem nevoie de spectatori cu ochi tineri si vioi, iar pentru arta tacutului avem nevoie de ascultatori surzi.
