A noastră-ntîia noapte

     O noapte umedă ş-albastră
   A noastră noapte-întîi a fost.
   Ne glăsuia tăcerea noastră
   Ca un stomac în zi de post.
               *****
   Iar din înaltul bolţii sfinte
   De-argint, steluţe, evadau
   Pe gura mea. Suflet fierbinte
   Al tău surîs şi ochi erau.
               *****
   Și-atîtea nopți de-atunci plecară,
   Doar nopți frumos șoptite.
   Și numai cîte n-ascultară
   Al nopții cer cuvinte.
               *****
   Ne-a mai rămas o clipă mută
   Ce-mi poartă sufletul în gînd.
   Cred că-i bolnavă căci strănută
   A visului mormînt.
               *****
   Azi mintea-mi - văduvă bătrînă,
   Prin cimitir te cată.
   La a ta cruce, din lumină,
   O lacrimă mă ceartă.
               *****
   Şi-mi amintesc că port un suflet
   Ce-i încă plin de noi.
   Dar azi statuie sunt, cu umblet,
   Un rob sub bici de ploi.
               *****
   Pe rînd, grozavă, o teamă ne apasă,
   Iar timpul ani întregi pe cruci ne pune.
   Şi nu am de ales, invit azi moartea-n casă,
   În timp ce, greu oftînd, schiţez o rugăciune:
               *****
   - Singuratatea ei mă-nfricoşează, Doamne!
   Trezeşte-n mine neîmblînzită-nfiorare.
   Şi frică-mi este, m-aşez în închinare,
   Căci, iară, m-a ajuns a visului mustrare.
               *****
   Apoi te-aud. Ai glas sfîrşit de trudă:
   -E Dumnezeu cu noi, povestea El ne ştie.
   Vorbeşte-mi mut căci poate să ne-audă
   Şi să ne fure, unul altuia, pe veşnicie.
               *****
   -Pustietate arsă azi sufletul îmi este
   Iar ochii morţii rădăcini cresc în ţărînă.
   Simt forţa mînii sorţii ce ne aruncă peste
   Prapastia ce Dumnezeu o ţine-n mîna.
               *****
   Dar nu mai vreau, drept hrană, lipsa ta.
   De azi şi de merinde mă lipsesc.
   Căci încă de pe cînd lumea nu se rotea
   Eu al tau suflet îndrăgesc.
               *****
   Iar Dumnezeu păgîn mi-e, pe tine mi te fură.
   Lasîndu-mi casa vieţii cu geamuri ce lipsesc.
   Iar cînd se face dor te timpul ce trecură
   Eu ochii tăi căprui prin suflet răscolesc .
               *****
   -Dar nu sta trist, îmi zici, din suflet tu licoare,
   Şi nu-ţi întoarce faţa de la Dumnezeu.
   Căci chiar de ar fi scris să-ţi fiu pe veci departe
   Cu-a Lui mare putere noi ne-am visat, odorul meu!
               *****
   Şi-aş mai avea o rugă: prin visul meu cînd treci,
   Desculţă, fii desculţă, călcînd pe supărare.
   Şi-apropie-te de-mi strînge pleoapele mai tare.
   Să dorm o veşnicie, să te visez în veci...
               *****
   Şi-om sta sub bolta înstelată pînă în clipa de pe urmă
   Iar noaptea neagră catedrala pentru noi o sa rămîie.
   Şi-o să rămînă a vorbi, cîte-s în stele şi în Lună,
   A mea tăcere plînsă adusă din noaptea-ntîie

    

În timp trecut prieten te-am ales...

Frumoasă-i luna astăzi, iar
Mi-aleargă gîndul prin grădini.
Ieri mi te-a dat timpul în dar
Ca gîndu-mi, azi, sa te alinte-n suflet
                             pe-a leagănului mîini.
               *****
Îi fac din mîna, îi flutur din batistă,
Şi legăn timpul, de cireş, pe-o ramură.
Aş cere lunii de pe cer sa nu mai steie tristă
În timp ce oi ciopli prieteniei noastre chip
                                   în a timpului subţire marmură.
               *****
Şi aş cînta prieteniei, uitat sus, stînd la mansardă
Din suflet adunate- mulţimi de serenade.
În timp ce vine apă ce-n pace să ne scalde,
Să-aştept să bată vîntul, să-l văd în timp ce bate
                        şi să rotesc Pămîntul pîn` văd că răul cade.
               *****
Şi astfel  grele lanţuri, a timpului, eu zgudui cu mînie,
C-un zîmbet de durere prin suflet mă (, iar,) perind.
Fiind ca şi un leu de mîndru, ce-a temniţii tărie
Încearcă să înşele, dar forţa ironiei se naşte, creşte-n gînd
                                     a noastră moleculă de viaţă catalizănd.
               *****
Dar se ascunde frica, dispare, se divide
Cînd la lumină-apare , răstita din pămînt, prietenia de mi-o porţi.
Cînd inima ce te trăieşte-mi devine sprijin, m-alintă pentru toţi,
Cînd relaxat mă culc, adorm si mă-ncălzesc
                             iar gîndul tău de frate de-antregu mă înghite.
               *****
Încep a luci stele, în rînduri ordonate, cîte una,
Vibrează-a serii aer de plînsete, de dor.
Se-aşterne însă calmul, mă-mbata iar cununa
Ce tu o împleteşti cu drag, ce creştetu-mi acopera de-un nor,
                           şi nicidecum ma lasă, şi-aşa îmi face-ntruna,
               *****
Să mă visez ca singur, să m-asemui cu luna,
Şi-mi aminteşte zilnic ce de uitat să nu uit..


(P.S  A fost pentru prima oară cînd am folosit : " î ", " ă ", " ş " şi aşa mai departe..e mai greu la mine de făcut asta..dar a meritat :) )

http://www.youtube.com/watch?v=6VAkOhXIsI0

Un dor cu ochi rosii ( Cerul plingacios si datator de picaturile realitatii...)

 Si caut uneori in jur. Mangai orice imagine cu cite un gand. Ma las prada impresiei cum c-as fi puternic, de parca as juca mingi de flacari pe care, dupa placerea muschilor, le arunc in parti presurind pe campiile existentiale ale celorlalti pudra fricii si crema dulce-a delirului.Si stiu ca e ceva vremelnic. Sunt constient ca cat de curind turatia motorului va deveni o simpla rotatie asemanatoare celei acelor de ceasornic; o rotatie poate mai adormita decit a vechiului ceas de pe peretele cameri de unde, stand la masuta, gatesc mincaruri de cuvinte prevazute sa alimenteze fiecarui cititor cite un ochi. Si atunci cind motorul ideii v-a adormi si va uita sa-si mai respecte responsabilitatile, atunci voi sti ca timpul a venit. Ca s-a intors timpul la mine si ca viata va veni pe umerii brizei dinspre Marea Durere. Un vint care-mi va reaminti, a nu mai stiu cata oara, ce gust are amarul si ce amar poate fi uneori gustul. Tot ce vei gasi atunci in mine va fi vesnic intuneric, tipatoare liniste, vid vulgar si nici un strop mai mult !
       "Iar brizei dor ii zice,
        De suflet strins ma stringe,
        Si simt cum se prelinge
        Pe sufletul ce stins mi-e
        Frumos (ucis) fior!"
Trezit dar fata-n fata cu vintul, in dementa mea cautare a scaparii, uit ca totul abia a inceput. Uit ca ploi urmeaza, uit ca zile uitate de soare vin, uit ca plinsul meu de cind eram copil se va tranfigura in plinsetul naturii... Unei naturi turbate...va plinge cerul iar eu ma voi aprinde de la a ploii stropi...In fiece clipa insa a luptei inteleg unul si acelasi lucru, aerul mi-o sopteste : dorul paste zapada iernii de pe cimpul imbatrinit de asteptari ale aceleiasi amintiri...
   Iar adevarul, ca orice minus de iluzie, nu apare decat intr-o vitalitate compromisa a timpului. Instinctele, nemaifiind capabile de a alimenta farmecul erorilor in care se scalda viata, isi umplu golurile cu dezastrul luciditatii. Incepi sa vezi cum stau lucrurile si atunci nu mai poti trai sau, cel putin, nu mai poti fi la fel de increzut in iluzia vietii. Fara erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca un dependent suflet de vorbarie iubitor al tristetii caci om esti doar pana in clipa-n care oasele incep sa-ti scartaie de aceeasi tristete... Dupa aceea, ti se deschid toate drumurile, ai unda verde spre Oriunde..fara a cersi sa te lase sa treci o granita sau alta. Iar in tristete, in tristete totul are doua fete. Nu poti sa fii nici in iad si nici in rai, nici in viata si nici in moarte, nici fericit si nici nefericit. Un continuu plans fara lacrimi te ia sub protectie, un echivoc fara sfarsit. De asta niciodata viata nu mi-a parut demna de a fi traita. Ea merita uneori prea mult si alteori prea putin. Dar e insuportabila in amandoua cazurile. Sinuciderea din dragoste de viata nu e cu nimic mai neindreptatita decit cea oficiala si curenta, cunoscuta de cotidianitate. Ba e chiar mai naturala... Raiul este o stare de sinucidere continua, ca si iadul, doar ca e invelit in lumina( dar oare iadul nu e eclipsa raiului, nu apare umbra drept efect al luminii? Odata dovedita rudenia, nu avem dreptul sa concluzionam ca structura ADN a iadului este identica cu cea a raiului?). Intre ele se intercaleaza starea de nesinucidere numita "a fi", vesnica si permanenta existenta.
  Singuratatea este o opera...una de convertire la tine insuti. Se intampla insa ca, adresandu-te numai tie, ceea ce ai mai bun sa devina independent de identitatea ta fireasca. Si astfel te adresezi cuiva, altuia, din necesitatea cristalizata de atasare a dependentului, de indeplinire a conditie. De aici, sentimentul ca nu esti singur de cate ori esti mai singur caci toate apele au culoarea inecului asa cum toate padurile ascund umbra mirosului ( si totusi, se pescuieste intens si se consuma peste masura suficientului desi se mai apuca si azi (sau mai ales azi) sa se moara de foame; defrisam ca apucatii fara a numara frunzele pe care le dezramuram (daca exista desfrunzit de ce nu ar exista si dezramurat !), vinam mai serios decit stramosii nostri - fugare umbre dezhainate ( toate sansele sa fie cuvint gresit..) cu bate in maini si imaginea familie flaminde atirninda de manerul acesteia! Am evoluat...doar in privinta portului si armelor, ca de restu ma roade tare indoiala).
   Cum iti spuneam : fara iubirea omul devine o scorbura. Toata viata am iubit conform schitei pe care nu o mai repet. De ce a fost mereu ?Dar oare fara pasiune omul poate deveni altceva inafara de o forta latenta, o simpla posibilitate, asemenea cu piatra care asteapta lovitura fierului pentru a scoate scantei ? (acum sa-ti demonstrez capacitatile mele supranaturale de a prevede ) : daca ar fi sa dau raspuns, aflat fiind in situatia cind am in fata patru variante si la mijloc un milion (variantele: A-nu; B- nu stiu; C-posibil; D- da) pai eu as raspunde: "Varianta corecta este A ... nu". As lua milionu si mi-as cumpara mii de borcane cu ciocolata si citeva zeci de pachete cu vanilie !!Dar sa revenim la omul care iubeste caci anume el este omul capabil sa creeze frumosul, sapand in jurul sau la fel cum apa modeleaza malurile- din initiativa impusa de dragostea ei (apei) fata de vint! Asa ajunge ca pasajul biblic:"creat dupa chipul si asemanarea Sa" sa fie confirmat: omul devin un creator infinit micsorat valorii Lui, desigur, dar raportat semenilor el creator ramine. Iar cel ce creeaza nu trebuie supus dorintelor mulţimii. Fiindca insasi creatia lui trebuie sa devina dorinta multimii. Multimea trebuie sa primeasca spirit si apoi sa schimbe in sentiment ceea ce a primit. Ea nu este decat un pantec. Hrana primita trebuie sa fie schimbata de ea in farmec si lumina. Sa ajunga, in urma unei digerari cu creierul si sufletul, o multime care ar fi capabila sa demonstreze ca merita serviciile naturii (caci cea din urma, in caz de neredresare a situatiei, va avea grija sa ne distruga, inainte de a fi ea distrusa de catre noi, cu cel putin o zi!). Si dat fiind faptul ca orice creatie adevarata nu reprezinta o sentinta pentru viitor, o cautare a himerei si/sau utopiei ci un chip nou deslusit din prezent care nu este decat o rezerva de materiale primite mostenire, si pentru care tu nu ai nici de ce te bucura nici de ce te plange, pentru ca ele, ca si tine, mine si restul miliardelor de vietuitoare, există – si atat tot.

   Dar arta este atit de multipla, are atitea forme.  Exista o arta neobisnuita,cea a tacerii - arta nu mai putin insemnata si eficace ca arta de a vorbi. A asculta si a tacea, a privi si a tacea, a tacea in mod deliberat, cu fermitate, in chip absolut, este o neobisnuita si pretioasa regula de viata. Dar pentru teatru surd avem nevoie de spectatori cu ochi tineri si vioi, iar pentru arta tacutului avem nevoie de ascultatori surzi.
 (P.S Si ca aminteamm de auz..auzi? E imaginatia mea care sforaie in halul asta? Ce, imi zici ca n-o auzi? Atunci reciteste, si de data asta fa-o mai atent , iar cind revin ( plec sa-mi odihnesc imaginatia), o sa te invit la citire iar, de cuvinte altele. Pina atunci insa...pofta mare la cuvinte multe (sper ca am nimerit doza sarii si a condimentelor atit cit sa fie suportabil gustul final ;)  ) !

Viteza timpului din gand

Azi trist strabat, gandind la tine
Gradina unde eram doi.
Cu-alee largi ce te imbie,
Cu flori crescute pentru noi.
          *****
Si-n vremi a tainicelor soapte,
Cind vis si gind se-mbina-n dor,
Catam cu ochi de bufnita in noapte
Spre cimpul viselor ce mor .
          *****
La orizunturi, dupa tristul munte,
Un gind apune ostenit.
Intinde-atent mareata-i punte
Ducanda sus, spre infinit...
          *****
Iara prin el privesc la stele
Si-oftind, el parca mi-ar sopti:
"Pe barca valurilor mele
Tu liniste nu vei gasi".
          *****
Si-n vis traind ramin la mal-
Cel mal inalt si verde.
In ochi s-aprinde-un felinar:
Luna ce-n val se pierde!
          *****
Pe tine si pe coana luna
As vrea din mers sa va opresc.
Sa va  urez o ziua buna
Sa iti vad ochii cum zimbesc.
          *****
Si azi departe sunt, uitat
Scaldat de-a lumii ura.
Da-n inima de as plonja
M-ar ineca a ta figura!
          *****
C-un timp era, cind tu si eu
Un dor iubeam pe lume:
Tu luminai sufletul meu
Iar eu, din el, tie-ti faceam cunune...
          *****
Se-ntristeaza vai, pling lunci
De cite ori ma-nalt cu-n gand.
Unde-i vremea de atunci?
Frunza moarta-s azi, in vint.
          *****
De fulger, zambet, juraminte,
De noapte buna, trandafiri;
Pun melcii azi vise-le-n cuvinte...
Eu si Ea...regrete/amintiri...

 For You, my Lady :)

http://www.youtube.com/watch?v=QbBCUbt_DO4

In seara ceea...

Tin minte seara cind, in doi, vorbeam filozofie-
Era subiect fatal de care si azi fug din frica si nestire.
Simteam roseti urcande pe fruntea mea alene,
Eram ingindurtat, un vis curgea prin vene.
               *****
Si ma gandeam departea, gaseam un mers drept zbor,
Ziceam ca n-ar fi logic cu vise sa ma-nsor.
Si ma striga chemarea-n taina, in fata imi zicea
Ca visul sa nu-l las alt vis a inventa.
               *****
Si nu e mangaiere in dorurile-mi crunte
Ca ale tale palme, cind pling in vis, pe frunte.
Cind iti ascunzi tacinda, in ochii mei, puterea,
Si ma scufunzi in grija, ma bati cu mangaierea...
               *****
Vorbind si dapanindu-mi in gind idei senine
Nu caut sa stiu tot, te chem la vis pe tine.
E asta tot ce cer caci vezi, inima mea,
De altceva nu-mi pasa; chiar moartea, ce-ar fi ea?
               *****
Cu muscatura ei inceata, uitarea ar putea
Din tine sa ma rupa; de tare ce-ar durea
O lacrima pe groapa-mi, de drag, mi-ai darui
Caci fara tine viata eu n-as inchipui!
               *****
Dar sa n-aducem vorba, iar, de filozofie-
Caci e subiect fatal si ma feresc de el, se stie.
Cand simt pe fruntea-mi urcind roseti alene
Devin ingindurat, se naste-un vis in vene!

(P.S Uite asa, nu am reusit sa folosesc anume ceea ce ne leaga. problema e ca nu sunt poet..si nu as fi in stare sa scriu la gust...dar sa stii ca poezia, citind-o, ai putea spune: a scris-o fiindca a avut motiv :). Cu drag ( si sper...simplitate) Nellu! )

Un sac de cuvinte...

   Exista. Uneori ( azi parca as fi tentat sa exagerez mai mult ca de obicei, dar o sa caut sa ma "echilibrez"...ca-mi zicea careva cum ca-s avea nevoie, deci...) exista momente in care privesc geamul si aud intunericul, ascult noaptea si vad cum curg picaturile pe sticla geamului. Daca e sa stau sa caut in arhiva, de cind ma stiu mi-a fost fragmentata viata in perioade. Zau ca-i zebra.Da, poate e la toti asa, dar la nimeni nu mai e la fel...sigur stiu. E ciudata natura asa ca de mine uit...nu am venit cu nimic nou in ciudatenia mea. E trecatoare, e proprie, e vesnica...Azi ploua la Lapusna. Azi am regustat traditiile familiei din dimineata Craciunului. Dar nu mai e la fel, nimic nu mai e la fel, desi aceeasi traditii sunt. Sau am crescut eu pasare exagerat de mare sau cineva-mi micsoreaza coliviape neobservate. Nu stiu si chiar de-as sti nu m-as putea ajuta (nu e la moda sa mearga pasarea la mester sa-si comande colivia, de asta are grija altcineva...aici- destinul). As avea nevoie sa vorbesc... si nu pe o tema anumita, nu as fi in stare.Sa calc pe cuvinte hoinare, fara sens, dar sa simt ca calc (as avea parca nevoie sa scriu). Dar azi sunt confuz, e ciudat...dar parca rugile de ploaie ale satenilor au fost auzite si azi ploua...in mine. S-a facut asa un glod. Inchid ochii, il deschid pe cel de pe interior si, privind drumul spre mine, parca as vedea drumul spre cimitir- de glod bogat si plin de gropi cu noroi.A mai inceput o ploaie acum. Ma ploua si gandurile. Dar stai, asta nu ajunge...acum o sa auzi un trasnet. Va semana cu un stranut...mi-a racit iubirea. Cred ca ar trebui sa am mai mare grija de ea. Da stiti ce, cred ca nu ( sunt confuz...am spus). La ce bun mai multa grija? Pentru ce toata asta?? Ea ma paraziteaza si doar atit... Dar ajunge vorbaria legata de dragoste. Ca cica stiu ce zic, ca cunosc. Pe naiba. Sunt mai necioplit decit un ucenic nou pricopsit cu lipsa unui deget pierdut la atelierul de prelucrare a lemnului. Ce gand (ac), ar zice altii. Cum naiba o sa faca legatura intre dragoste si ucenicul fara deget (ucenicul toromac deci). Pai iata-ma, cititorule curios, un ucenic fara toate cele zece degete ale mainilor. Si, sa vedeti, mi le-am taiat singur. Acum mainile nu mai ies din buzunare pentru a apuca dragostea de coada. Imi spunea Mihai ca cica: "stai frate, asta e nimic, asta nu e nici tradare, nici inselaciune, nici nimic. E foamea ta de durere, esti tu un dependent" Poate o fi asa, nu neg, dar faptu ca-mi permit azi sa tot aduc in contexte "dragoste", "iubire", "sentimente" si restu din familia de cuvinte...ma face sa cred ca tot ce fac nu valoreaza mai mult decit incercarea unui copil de-a hrani pasari. Dar uita sarmanul sa ia consideratie la vint. Acesta din urma in fata-i bate si-i abate farimiturile in directie opusa pararilor.Ori asa nu face mai rau pasarilor, ce-o fi gindind ele (hai sa presupunem ca sunt un stol de pasari feminine): "fetelor, ne ia in ris asta mic.O sa ajungem sa zburam in zile cind oamenii nu doar ca vor uita ce e aia multumire sufleteasca dar, mai rau, vor uita si sa duca mana la piept pentru a-si mai mangaie inima...sau locul unde ar fi trebuit asta sa fie. (Stati o clipa, sa-mi reintorc piesele si continuam...!Asa..)". Iata asa..si, ca sa inchei cu tema legata de dragoste ( nu ca asta e doar pentru azi...sunt asa tare-n cap ca ma lovesc de fiece data cind intr-u-n casa imaginatiei, ma lovesc mereu de pragul de sus dar imi place sa repet senzatia ) o sa mai adaug: nu cred ca am fost indeajuns de norocos pina azi incit sa iubesc cu adevarat. Gandeam inainte de a pasi in 2012 la anul de-a trecut si am inteles ca tot anul viata mi-a repetat citeva chestii, una ar fi : doar lumina poate produce umbre, la fel cum doar dragostea adevarata poate naste o ura sincera si puternica. Nu urasc, nu stiu de-o sa pot...
   A trecut deci din timp. Inca ma asteapta "vacanta mare". E ceva deosebit legat de cartea asta. Si chiar ea anunta ceva deosebiri. In bibliotecile republicii la sigur e de negasit (si nu ca ar fi un acces de "modestie"). Ar mai fi un exemplar la Carpineni, si inca unu pe la Danyla..daca tin eu minte bine. In fine...putini s-ar arunca sa-si propuna sa vada ce si cum e cu cartea asta asa ca, ca sa nu para ca fac reclame, punem impreuna punct la descrirea legata de dinsa. Totusi, acum ca am consumat un mic gand, mi se ridica intrebarea : Nellule, cum continuam a petrece viata? Nu stiu, chiar nu stiu de ce sa ma apuc. Afara nu mai stiu de ploua dar judecind dupa dispozitia cerului de mai devreme cred ca inca da. La mine ploua inca...! Stai ca m-a lovit o idee...nu strashnic de inteligenta ca da, sa sari mai sus de cit te tin ligamentele nu esti in stare orice n-ai face, dar e a mea ( aici imagineaza-ti un copil..pe tine cind erai mic cum, spunindu-le prietenilor de joaca ca uite ce jucarie am, mai si motaiai un "tsss, tsssss, tssssss" de toata frumusetea) .Cred ca o sa incerc sa onorez promisiunea fata de Mariana...O sa incerc ( putin conteaza daca iese ceva sau nu azi...vreau doar sa ma complac in ideea ca pot ucide timp pina cind ma va face el pilaf), o sa incerc ...
       (P.S Asta sa nu fie luata, ca si restu postarilor defapt (caut de ceva timp regula cind se scrie "defapt" si cind "de fapt", am o vaga presupunere ce-i drept dar vreau sa fiu sigur...prima intrebare la romana, daca nu uit, asta o sa fie), drept tendinta poetica fiindca nu este si nici nu cauta a fi. Este o mica discutie inspirata de starea mea actuala. Multe uit sa amintesc aici si o sa observ doar dupa postare dar nu o sa mai editez asa ca inaintez pachete de iertare pentru tot tipul de greseli iar apoi pentru faptul ca v-am adus inca un mod de-a pierde timpul. Asta e...dar pina la un timp caci toate se schimba si, neaparat, toti ne schimbam...o sa schimb muzica si pornesc la mincat din restul minutelor ale zilei de azi...Acum,inainte de a posta, ma gandeam ce titlu sa-i pun. Mi-a venit ca profa de romana ar zice,printre alte atentionari : Ioane, ai facut iar amalgam de cuvinte...titlul corespunde :)))!

Kilometri de dor

   (A.S  Spun dorul ce-a mocnit nestins in mine...)
         .
        Pe al meu pat voinic crescut
         Din datine si viata,

         M-am infruptat cat si-am putut
         Din dulcea ta dulceata.
                   *********
         Nici ieri tirziu, tirziu nici azi,
         Tirziu nicicind fii-va.
         Caci intre noi marete stau
         Trairi ascunse-n gheata.
                   *********
         Si azi grabita-si face crugul Luna,
         Iar iarba trece, vine, legata-i cu Pamintul.
         Ninsorile-s mai dese, mai rea apare lumea,
         Si intre eu si tu azi bate-n ginduri vintul.
                   *********
         M-a prins speranta ieri cum c-o sa-mi fii tu floare,
         Si cica radacina-i de suflet tu ti-i prinde,
         Dar n-am primit caldura promisa de la Soare
         Si am simti cum viata secundele ne vinde ...
                   **********
         Si am decis sa pun trecutul intre noi,
         Sa fie-a noastra mica de lume evadare.
         Sa te privesc- frumosa de nespus, chemindu-te-napoi
         Sa folosesc din nou acea veche chemare,
                   **********
         Dar a crescut trecutul, inalt e azi si drept.
         Si n-ai venit frumoaso, dar a venit o lume
         Ce ne priveste atent... ascunsa, fara nume,
         In care eu, un soarec, cuminte stau si-astept.
                   **********
         Dar altul m-am gasit de azi de dimineata
         Cind, cautindu-ma prin pat, m-am ratacit,
         Si m-am lovit apoi in cap cu-n vis de viata
         Caci treaz era si el, si dinsul cucerit.
                   ***********
         Stateam tirziu, noi doi, in noaptea ceea, singuri,
         Iar linga noi era, la pinda stind- iubirea.
         Se aprindeau iluzii, noi le primeam drept ginduri
         Iara azi cerul vietii se fringe cu furie.
                   ***********
         Satisfacuti de clipa ne fugaream prin iarba
         Iar ale noastre umbre, dand coate, chicoteau.
         Simteam cum inima privea cu mainile pe barba
         In timp ce se gindea la taracani (ce-n ochi frumosi traiau)!
                   ***********
         Si astazi imi mai singera, de goraznic dor, gandirea,
         Caci visul, din poveste, abia de l-am oprit.
         Doar umbra mi-a ramas, doar ea si nebunia

         In timp ce restu-a ars parca-ar fi fost chimbrit.
                   ***********
         Insa spre ziua, obositi de munte
         Panditi de bolta unui cer necenzurat.
         Mai stam la sfat si ne gandim la multe
         Cate-o mai fi ramas din (doua) ceruri de furat.
                   ***********
        Te chem si strig, te-astept dar tu nu vii...
        Chemarea-mi surda te iubeste, n-am blesteme.
        Si nici destula forta-n glas ca sa te cheme
        In alte vremuri ( oare le mai stii?),
                   ***********
        Cind mai eram, fireste, inca-n doi
        Si nu stiam distante nici dileme...

Sunt amintiri care se lipesc de inima ...

 (P.S Si iti dau cerul, ca sa il pot zbura cindva prin tine...).